Acum câteva nopţi am trăit o experienţă cumplită pe care, iniţial, n-am ştiut cum s-o cataloghez. Am povestit doar la două persoane despre asta, de teamă să nu fiu considerată niţel dusă cu pluta şi cu ambele am căzut de acord că, mai mult ca sigur, e ceva malefic la mijloc. Evident, din trei adulţi întregi la minte, niciunul nu ne-am gândit că ar putea exista şi o explicaţie ştiinţifică pentru asta căci, în fond, cine are o explicaţie ştiinţifică pentru o întâlnire cu necuratul?
Ce s-a întâmplat mai exact: era noaptea, tocmai mă culcasem şi încercam să aţipesc puţin până la următoarea trezire a lui bebe. Pentru că bebe doarme cu noi în pat şi eu nu mă odihnesc deloc când e lângă mine (ştiţi voi, stresurile de mamă), soţul meu l-a luat pe bebe în sufragerie, urmând să mi-l aducă la următoarea hrănire. Cum stăteam eu aşa pe o parte, încercând să adorm, cu o ureche ciulită înspre sufragerie, să văd dacă nu se aude bebe, am simţit deodată pe cineva că trage de mine din spate. În primă fază, m-am gândit că e Eliza, care are nevoie de ceva (deşi era ilogic, să tragă de mine din spate, din pat, şi nu din faţă, venind dinspre camera ei), apoi mi-am dat seama că Eliza nu e acasă. M-am speriat, m-am gândit că sigur Elizei îi este rău şi îmi trimite un semn, aşa că parcă am întins mâna spre telefon să-i scriu tatălui ei s-o verifice. Doar că nu am mai apucat să scriu nimic, “fiinţa” aceea a început să tragă de mine şi mai tare, apoi s-a urcat cu totul pe mine şi a început să mă sufoce.
Eram într-o stare de semi-conştienţă, nu ştiam exact dacă sunt trează sau visez, însă prezenţa cealaltă era atât de reală încât o simţeam, efectiv, pe tot corpul. Nu mă puteam mişca deloc, nu puteam deschide gura să spun ceva, parcă aveam limba umflată. Disperată, am început să spun Tatăl nostru şi să-mi fac cruce mental. Simţeam că e ceva rău acolo, o prezenţă malefică, şi că doar aşa o pot îndepărta. Am spus rugăciunea de câteva ori şi strânsoarea a cedat, apoi a dispărut cu totul. Am început din nou să respir şi, în cele din urmă, am deschis ochii. Stăteam în continuare nemişcată, rotindu-mi ochii prin cameră şi încercând să mă conving că am visat. O altă parte a creierului îmi spunea că “fiinţa” aceea stătea în locul unde trebuia să fie bebe şi că el era cel vizat. Eram atât de speriată că eram convinsă că dacă bebe era acolo, mi l-ar fi sufocat. Mi-a fost frică să mă culc la loc, am stat aşa, uitându-mă în tavan, până când m-a doborât oboseala şi am aţipit. Când m-am trezit următoarea dată, eram mai lucidă şi îmi mai trecuse din sperietură. Cu toate astea, parcă nu puteam să-i povestesc soţului meu, simţeam că nu pot rosti cuvintele, că ce mi s-a întâmplat e prea groaznic şi nu pot pune în cuvinte. Până la urmă i-am spus şi lui şi unei prietene despre care ştiam că nu o să mă considere nebună şi ea m-a crezut, ba chiar mi-a spus că a trăit şi ea ceva similar, în momente de maximă oboseală. Am recunoscut că, într-adevăr, şi eu eram extrem de obosită.
A doua zi, spre seară, am dat întâmplător în feed peste un articol despre sleep paralysis, cineva povestea o experienţă aproape identică cu a mea. Am citit articolul de pe Wikipedia spre care făcea trimitere articolul despre blogul respectiv şi m-am liniştit puţin. Ce-am trăit eu se numeşte sleep paralysis: o stare de tranziţie între starea de trezie şi somn, în care suferi de o paralizie temporară a membrelor şi în care ai halucinaţii care implică o creatură supranaturală care te sufocă. Aceste stări sunt cel mai des asociate cu oboseala. Eu stări de oboseală am mai avut, dar probabil că niciodată atât de profunde. Au mai generat coşmaruri în care nu puteam să merg sau să vorbesc sau mă urmărea cineva, însă de fiecare dată ştiam sau simţeam că visez. Mă trezeam şi totul era ok. Niciodată, însă, nu am mai trăit ceva atât de real şi, deşi, ştiam că există o explicaţie ştiinţifică pentru asta, în prima seară tot mi-a fost teamă să mă duc la culcare şi să rămân singură în cameră, speriată că mi s-ar putea întâmpla din nou.
Deocamdată sunt bine, nu mi s-a mai întâmplat, însă am stat să mă gândesc oare câtor altor persoane li s-o mai fi întâmplat şi nu au spus nimănui sau nu i-a crezut nimeni? Aşa că m-am decis să scriu despre asta, în speranţa că poate mai găseşte cineva răspuns aici, cum am găsit şi eu pe blogul respectiv. Vouă vi s-a întâmplat vreodată ceva similar?
Deocamdată mă bucur că, dacă mă raportez la Dosarele X, sunt Scully, care găsea o explicaţie ştiinţifică pentru toate, şi nu Mulder care credea în toate lucrurile supranaturale 😀
Bună Laura, am trăit aceeași experiență de două ori: prima dată eram însărcinată și a doua, după naștere, în prima lună a lui bebe. A fost terifiant de fiecare dată, exact aceleași senzații le-am avut și eu. Nu știu ce legătură are oboseala cu fenomenul, când mi s-a întâmplat prima dată eram foarte odihnită (aveam risc de pierdere a sarcinii și ultimele luni am stat mai mult în pat, dormind).
Mulțumesc pentru articol, m-a ajutat să aflu și să clarific situațiile respective.
Eu cred că la tine a fost, mai degrabă, pe fond de stres. Şi la mine a fost o combinaţie, am fost extrem de stresată zilele astea.
Am o vasta experienta in cosmaruri, dar chestia asta nu am patit-o. Cred ca faceam si un atac de panica, pe deasupra, daca eram in pielea ta. Bine ca nu a fost real, pana la urma! Dar eu sunt curioasa cum ai interpretat faptul ca ai gasit intamplator un articol care iti explica fenomenul, fix a doua zi. Genul asta de lucruri mi se intampla si mie des, sa primesc din senin lamuriri pentru intrebari puse sau nepuse, si de fiecare data ma infior 🙂
Să ştii că a fost tare ciudat că am găsit acel articol chiar a doua zi, nici nu-mi trecuse prin cap să caut pe google, am luat-o ca pe un semn de la Dumnezeu. Se pare, însă, că nu suntem singurii care am trăit asta, există forumuri întregi unde se discută despre asta şi în alt articol am găsit relatată o altă experienţă ciudată pe care o mai trăiesc uneori: dorm şi visez cum mă trezesc, fac ceea ce am de făcut etc. Apoi mă trezesc şi realizez că nu s-a întâmplat nimic, că am dormit. Dar totul e foarte real, un soi de “Groundhog Day” experience.
Uite încă un articol cu o experienţă similară: http://merely-surviving.blogspot.ro/2014/11/cum-e-sa-lesini-in-somn.html
Si eu am trait o astfel de experienta, prin facultate, cand am fost in vizita la cineva, incercand sa ma odihnesc/atipesc putin la pranz. Nu-mi amintesc acum daca era dupa sesiune si eram extrem de obosita si inca stresata, cert este ca faptul mi s-a parut foarte real. Ce am facut? cand am fost la spovedit la Pr meu duhovnic i-am impartasit exeprienta si mi-a zis sa dorm cu o cruce de lemn in mana (aveam una cat palma, din lemn frumos sculptata). De atunci nu am mai avut astfel de experiente. sanatate si odihna multa!
Mulţumesc, Viorica! Să ştii că prima mea reacţie a fost să mă ridic din pat să dau cu agheazmă, doar că nu aveam în casă 🙁
Laura, nu esti nebuna, nici nu ai halucinatii!
Am patit exact ca tine in vara si am avut un soc pentru ca nu ma puteam misca, nu imi reveneam
Cand eram copil, bunica mea spunea ca trebuie sa zici “Tatal nostru” daca ti se intampla asa ceva.
Nu imi aduc aminte exact cum mi-am revenit, dar nu imi doresc sa mai simt asa ceva vreodata.
Şi eu îmi doresc să nu mai trăiesc niciodată aşa ceva, însă din ce am citit în alte articole, astfel de experienţe sunt recurente. Sper totuşi să nu mai ajung niciodată la acel grad de oboseală şi stres care să declanşeze o altă criză de paralizie în somn.
Mi s-a întâmplat și mie, dragă Laura. A fost cumplit, înfiorător.Sunt recurente experiențele de gen, da, în sensul că am trecut prin așa ceva de vreo trei ori, dar NU sunt frecvente. Caută să te destresezi, odihnești, va fi bine. Sănătate și serenitate tuturor!
Mulţumim! Mai greu cu odihna în perioada asta, dar încerc 🙂
Am avut si eu o experienta foarte asemanatoare si aveam senzatia ca se intampla totul in realitate (desi nu stiu nici azi daca eram treaza sau semi-constienta, sau visam … dar presupun ca eram in vis). Simteam ca ma sufoc si ca nu ma pot misca, ca sunt paralizata, ca nu-mi pot misca nici macar capul, doar ochii si-mi era frica. Am avut si eu aceeasi senzatie, a unei prezente straine, dar mie nu-mi place deloc intunericul si ma gandesc ca poate panica (din vis) data de faptul ca nu ma puteam misca a fost amplificata si m-a facut sa cred ca e o prezenta straina.
Am pus visul pe seama faptului ca ma culcasem in seara respectiva intr-o alta camera in care nu dorm de obicei care are patul orientat altfel si, de asemenea, ca nu am avut o pozitie a corpului care sa ma ajute sa ma odihnesc bine (eu nu pot dormi cu fata in sus si atunci fix asa adormisem – cred ca eram f obosita, asta nu mai tin minte).
Nu m-am gandit sa-i spun parintelui duhovnic aceasta experienta, am cautat sa gasesc explicatii plauzibile ca sa nu pun pret pe un vis, dar poate ar fi trebuit sa-i spun. Oricum, rugaciunea ajuta mult si ne linisteste, la fel si o cruciulita purtata la gat, icoanele din camera.
Mai multa lume a declarat ca li se intampla de la dormitul cu fata in sus si de la oboseala, deci clar cei doi factori au declansat la tine experienta aceasta. Iata ca acum ai si o explicatie stiintifica 🙂
Cred ca ai dreptate, cred ca foarte multa lume trece prin astfel de experiente si nu vorbeste despre ele de frica.
Eu le-am catalogat ca atacuri de anxietate si le tratez ca atare. Sunt momente in care imi dau seama ca mintea mea nu este intotdeauna aliatul meu cel mai bun (asta doare mai rau decat toate celelalte) ,ca poate sa imi fie si cel mai mare dusman si ca ar trebui sa imi aloc timp sa imi rezolv conflictele pe care le-am impins de-a lungul anilor prin colturi.
Rabdare si incredere.
Si eu am avut astfel de experiente. Sunt traumatizante si cum bine ai spus nu am vorbit cu nimeni despre asta. Nici nu stiu de ce nu am facut-o. De cativa ani buni nu am mai trait starea respectiva, desi acum cred ca sunt mult mai obosita ( trei copii, cel mic 2 ani si o luna, inca e alaptat si doarme cu mine). Poate sunt mai multi factori care duc la astfel de stari. Sper din tot sufletul sa nu se mai repete.
Da..am avut genul acesta de experiente destul de frecvent acum f multi anu. Era perioada de oboseala psihica mare. Senzatia era horror..desi eu nu am asociat niciodata experienta cu zona neagra a necuratului. Nu simteam o prezenta in casa sau langa mine ci pur si simplu eram treaza,lucida,dar nu puteam sa misc nimic..nici macar nu puteam sa strig..ca si cum si corzile vocale erau paralizate. Atunci am vb cu un medic prieten..mi-a recomandat calciu si magneziu si..lipsa stresului.. mda..
La un moment dat au incetat. Dar au fost multe si dese si..imi amintesc ca mi-era frica sa ma mai culc si ma gandeam ca am luat-o razna.
Au trecut. Nu stiu cum.
Ani de zile nu am mai avut..
Pana anul asta.
Nici nu stiam cate sunt scrise pe tema asta…insa eram sigura ca sunt multi oameni care experimenteaza asa ceva.
Eu la mine le leg tot de oboseala..psihica si fizica. Caci am avut (cele 2 de anul asta) intr-o perioada grea si plina de griji. Nu stiu daca nu cumva tine si de diverse carente de substante din organism..
Voi citi ce ai gasit tu..poate ma luminez mai mult…
Oricum..de vreo doua trei luni nu am mai avut “placerea” sa am..si sper sa nu mai am prea curand…
Eu tot îmi repet că am depăşit momentul dar când vine seara şi trebuie să mă culc, parcă mă strânge ceva în spate. E greu de trecut peste o asemenea experienţă!
Fac parte și eu dintre ciudați 🙂 .
De mică, cel puțin de 3 ori pe săptămână. Cu paralizie după un vis oribil, crime, nenorociri, chinuri. Nu, nu văd pe nimeni care ar fi în jurul meu, deci eu nu văd ființe, nu le simt în jur, am doar visul îngrozitor și starea de disperare, de deznădejde.
De regulă am legat asta de … faptul că sunt dezvelită, înghețată de frig.
Oare să fie același lucru sau e o altă poveste?
Cu siguranţă e acelaşi lucru!