Agenţia de părinţi – David Baddiel

Sunt curioasă de câte ori aţi auzit de la copiii voştri următoarele comentarii, într-o variantă sau alta: “Părinţii lui X fac o grămadă de chestii cu el.”, “La X acasă e mai bine.”, “Dar pe X îl lasă părinţii să facă chestia pe care tocmai mi-ai interzis-o tu.”, “Lui X i-au cumpărat părinţii chestia aia super-mega scumpă pe care tocmai ţi-am cerut-o eu.” Pe cât punem pariu că, cel puţin o dată în viaţa lor de până acum, copiii voştri şi-au dorit în secret să aibă alţi părinţi? Nu neapărat nişte străini cu totul, cât să fiţi voi alţii sau, mai degrabă, altfel?

Despre asta este vorba în Agenţia de părinţi de David Baddiel, o carte recent publicată în colecţia Imago de la editura Gama. E o carte destul de groasă care ar putea face un copil să strâmbe din nas, însă vă asigur că se citeşte repede, textul e scris mare, cu spaţiere generoasă, cu multe pagini libere care fac trecerea de la un capitol la altul şi cu ilustraţii alb-negru pe ici pe colo.

Cartea începe într-o notă tristă, cu care cred că se vor identifica unii copii: Barry e un băiat de 10 ani care îşi detestă numele, provine dintr-o familie lipsită de posibilităţi materiale şi cu două surori care par preferatele părinţilor. În plus, i se pare că părinţii nu-l ascultă niciodată (şi, sinceră să fiu, chiar aşa şi e – tatăl citeşte ziarul, mama încarcă maşina de spălat vase şi niciunul nu e atent la ce le povesteşte Barry şi nici nu intervin pentru a le potoli pe surorile care îl necăjesc), că ceilalţi copii au părinţi mai cool ca ai lui, care le cumpără haine la modă, lenjerii de pat cu fotbalistul lor preferat, îi lasă singuri în parc şi le organizează petreceri aniversare reuşite. La polul opus, tatăl lui Barry lucrează la Ikea (şi e amuzant că tot apar în carte produse aşa-zise de la Ikea cu denumiri “suedeze” inventate – le-am căutat pe Google şi nu există), încurcă DVD-urile şi nu îi ia lui Barry filmul original Casino Royale, Barry are haine cumpărate la reducere, iar părinţii nici măcar nu-l ascultă când îşi exprimă doleanţele cu privire la ziua lui.

Într-o seară, după ce Barry izbucneşte şi ţipă la părinţi, apoi aruncă un DVD prin casă şi sparge clepsidrele pe care le colecţiona mama lui, băiatul se duce în camera lui, de unde este transportat într-o realitate alternativă (din Londra în Copilondra), unde copiii sunt cei care îşi aleg părinţii. Bazându-se pe lista pe care o făcuse mai demult şi în care scrisese tot ce-l nemulţumeşte la părinţii lui (că sunt săraci, plictisitori, părtinitori cu surorile şi prea stricţi etc), Barry alege, pe rând, părinţi bogaţi, vedete, sportivi, nişte hippies permisivi şi o pereche de părinţi care să-l favorizeze pe el (unii care mănâncă doar bio şi fac doar chestii educative 😀 ), dar, în cele din urmă, descoperă că niciun părinte dintre cei aleşi nu e perfect pentru el, şi că, la finalul zilei, tot ai lui sunt cei mai buni din simplul motiv că îl iubesc.

Am empatizat cu Barry pe fondul unor răni nevindecate din copilărie şi, deşi cartea are un final fericit, eu l-am simţit prea hollywoodian. Aş fi preferat ca părinţii lui Barry să-şi dea seama că au greşit şi să facă eforturi pentru el şi fără stimulentul exterior care a apărut între timp şi pe care nu vi-l pot spune pentru că aş dezvălui secretul cărţii. Din punctul acesta de vedere, cred că e o carte de citit şi de către părinţi (dacă tot o cumpăraţi copiilor), ca să afle şi celălalt punct de vedere. Chiar dacă nu e o carte cu substrat psihologic profund, autorul a surprins în câteva fraze bine construite tot ce crede un copil care nu se simte suficient de ascultat, băgat în seamă, apreciat şi, în fond şi la urma urmei, iubit.

În timp ce o citeam, m-a întrebat cineva cum mi se pare cartea. N-am prea ştiut ce să răspund, aşa că persoana respectivă a zis “poate că nu o citeşti din perspectiva unui copil.” Într-adevăr, eu am citit-o din perspectiva adultului şi am luat-o prea în serios. Copiii de 10+ se vor distra foarte tare cu ea, sunt o mulţime de jocuri de cuvinte, trimiteri haioase la diverse mărci sau persoane (de ex, Apple devine Peach, Jamie Oliver devine Jamie Castraveciorel) şi diverse menţiuni de fluide corporale care o să-i amuze, mai ales dacă sunt la etapa “glumelor de toaletă”.

Cartea aceasta le prilejuieşte copiilor un exerciţiu de instrospecţie, la finalul căruia vor recunoaşte că tot părinţii lor sunt cei mai buni indiferent de cât de verde pare iarba vecinilor!