Zilele trecute, cu toată agitaţia asta în jurul Zilelor Îndrăgostiţilor, am purtat mai multe discuţii cu Eliza pe tema romantismului. M-a luat de dimineaţă, pe 14 februarie, şi m-a întrebat discret: “Ştii că azi e Sfântul Valentin, nu? Ce surprize ţi-a pregătit soţul tău?” I-am răspuns că ştiu ce zi e şi că, în general, surprizele nu se fac doar de un bărbat unei femei, ci că se pot face şi invers. Nu mai ştiu în ce direcţie s-a dus discuţia după aceea, dar ţin minte că m-a contrazis foarte înverşunată.
În aceeaşi seară, altă discuţie. Eram în bucătărie cu soţul meu şi trebăluiam pe acolo, unul spăla vasele, altul strângea masa, ceva de genul. Şi Eliza începe iar: “Dar azi e Sfântul Valentin, n-ar trebui să munciţi, ar trebui să faceţi ceva romantic.” Nu mai aveam energie pentru încă un discurs pe tema romantismului, pentru că fix în ziua aia fusesem la birou să discut despre nişte lucruri care mă afectaseră chiar dacă nu mai eram acolo, aşa că am lăsat-o baltă pentru că ştiam că va relua subiectul cu următoarea ocazie.
Şi aşa a şi fost. După vreo două zile, eram în maşină, ne întorceam de la cumpărături şi o anunţ că în seara respectivă va sta cu mătuşa şi unchiul ei, pentru că noi ne vom duce la un concert. O prietenă cumpărase bilete la Mariza şi nu se mai putea duce, aşa că ni le-a dat nouă. Am completat, amuzată: tot ziceai tu că nu facem noi ceva romantic de Sfântul Valentin! La care Eliza zice: pfff, asta nu e romantic. Romantic e o cină cu lumânări şi trandafiri şi surprize.
Evident că am contrazis-o şi ne-am lansat într-o discuţie cu privire la ce anume e romantic şi ce viziuni asupra relaţiilor are ea, majoritatea împrumutate de prin filmele şi serialele pe care le vede ea pe canalele pentru copii. I-am spus că orice poate fi romantic, dacă noi considerăm că e. Că pentru mine romantic e faptul că am împărţit o shaorma cu soţul meu, într-o maşină parcată în faţă la Dristor 😀 Că şi cina la restaurant, cu lumânări şi cvartet cu coarde poate fi romantică, dar şi un sandviş şi o sana împărţite pe o bancă în parc.
Eliza o ţinea pe-a ei, nu şi nu, că doar unele chestii sunt romantice şi altele, nu. Am dus discuţia spre altă zonă atunci şi i-am explicat că ceea ce vede ea în filme şi seriale nu e viaţa reală, sunt chestii închipuite de regizori, care le bagă în cap nişte tipare greşite de comportament. Că va avea anumite aşteptări de la o relaţie şi, tot aşteptând chestiile alea, le va rata pe cele cu adevărat semnificative. Pentru că na, tot aşteptând cina romantică, s-ar putea să nu vezi (la 16 ani, să zicem) cât de romantic e să te aştepte cu un covrig la poarta liceului şi să vă plimbaţi apoi prin Cişmigiu, împărţind firimituri porumbeilor.
Apoi am trecut la discuţii despre relaţii şi i-am zis că în viaţa reală lucrurile sunt diferite de ce vede ea în basmele animate, de exemplu. Că oamenii nu se întâlnesc la un bal şi apoi se căsătoresc şi că e nevoie de mult timp să cunoşti bine pe cineva. Am glumit şi i-am zis că dacă Cenuşăreasa descoperă după căsătorie că prinţul trage pârţuri prin casă şi umblă cu chiloţii rupţi? 😀 Şi a zis că nu e posibil aşa ceva pentru că e un prinţ. Apoi i-am zis: bine, dar dacă stă tolănit la televizor şi îi cere Cenuşăresei să-i aducă o bere? La care ea zice: nu, că are servitori :)))
În fine, ideea e că ar trebui să povestim cu fetele noastre ce înseamnă relaţie, ce înseamnă romantism şi cum se traduc toate astea în viaţa reală, fără absolut nicio legătură cu basmele sau filmele romantice de la tv. Pentru că vor creşte mari şi tot căutând prinţul ăla perfect, s-ar putea să rateze o mulţime de oportunităţi de relaţii în care să se simtă bine, iubite, apreciate. Eu nu-s genul ăla care demonizează basmele clasice animate, sunt foarte drăguţe şi îmi place şi mie să mă uit la ele, însă trebuie să ne asigurăm că ele (cele mai vechi, în mod special) nu perpetuează un model greşit de relaţie de cuplu, pe care fetele noastre vor dori să-l reproducă în viaţa reală.
Cred că genul ăsta de discuţie are loc în Frozen/Regatul de gheaţă la un moment dat. Kristoff o întreabă pe Anna ce ştie despre Hans şi dacă o să descopere că mănâncă cu gura deschisă sau ceva de genul (dacă vă aduceţi aminte ce a întrebat, să-mi spuneţi şi mie). Şi ea răspunde la fel ca Eliza, că “e un prinţ, domnule!”, de parcă asta ar fi singurul atribut care trebuie să garanteze pentru caracterul lui. Nu mai spun că, fiind cu ochii pe Hans (prinţul manierat care are toate cuvintele potrivite la el), Anna nu-şi dă seama ce tip mişto e Kristoff, chiar dacă e un biet furnizor de gheaţă.
Voi aţi purtat genul acesta de discuţii cu copiii voştri, indiferent că sunt băieţi sau fete?
🙂 Vin si momentele astea, nu? Nu am purtat discutii de genul, pe fetita mea nu o intereseaza deloc romantismul, au fost baieti la scoala sau gradinita care ii spuneau ca o iubesc si vor sa se casatoreasca cu ea si ea le raspundea ca nu se gandeste la asta acum ci cand o sa fie la facultate :). Dar mai astept, inca are 7 ani. Ce e drept, nu se uita la tv la filmele pentru copii, nici fan printese nu e, ci ponei de ani de zile. Ponei si animalute.
La noi nu au fost genul acesta de întâmplări, cu îndrăgostiri la grădiniţă, însă, în ciuda ideii romanţate despre dragoste, Eliza s-a confruntat la un mod destul de neplăcut cu felul în care se desfăşoară unele relaţii, având în vedere că eu sunt divorţată şi recăsătorită. Dar culmea e că tot visătoare şi cu fluturaşi în cap e 😀 Şi nu ştiu cât s-o las în pace, şi cât s-o aduc cu picioarele pe pămnt.
M-a uns la suflet acest post, Laura. Fetele noastre au nevoie de multe discutii pe tema relatilor si a romantismului, pentru a nu avea asteptari de printese/dive de la viata si de la un partener. Asa cum si baietii au nevoie sa auda despre relatii normale, nu filme. Eu am discutat cu fetita mea (11 ani acum) de ceva vreme despre aceste subiecte si este un subiect care apare mereu, fiind multe lucruri de lamurit. Ea e curioasa si intreaba multe, observa micile atentii dintre mami si tati, ne intreaba de intalniri romantice, si astfel discutiile sunt destul de relaxate.
Şi noi discutăm foarte des despre asta, mai ales că ea are multe întrebări referitoare la divorţ. Aşa că eu abordez des problema alegerilor corecte într-o relaţie, a felului în care trebuie să te aştepţi să fii tratată şi să-l tratezi pe celălalt. E o discuţie lungă şi nesfârşită. Eu am făcut multe alegeri greşite în viaţă pentru că nu am avut educaţia necesară să recunosc anumite tipare de comportament. Poate pe ea reuşesc s-o feresc de asta.
Fata mea are aproape 2 ani si e prea devreme sa isi puna problema romantismului, dar cred si eu ca toate filmele astea americane colcaie de clisee siropoase. Eu si sotul nu sarbatorim 14 februarie, sarbatorim alte zile importante pentru noi. Mi se pare agasanta invazia asta de inimioare.
Pentru noi invazia de inimioare e bună, că dă naştere la discuţii complicate 😀
Si noi discutam mult pe tema aceasta si la fel ca tine, incerc sa o fac sa inteleaga pe ce trebuie sa punem pret in viata. Viata nu e mereu roz si ca trebuie sa apreciem faptele celor din jur,nu doar vorbele.
Ei bine, al nostru (11 ani) ne explica la un moment dat cum trebuie să se comporte un bărbat cu o femeie, nu neapărat din perspectivă romantică, ci în general, astfel încât să-i fie bine. La fel de clişeistic îi explica lui ta-su că nu trebuie să te superi pe o femeie dacă îți spune lucruri urâte la nervi, că ele nu-şi pot controla emoțiile, ca bărbații. Şi am încercat amândoi să-i explicăm că nu, nu-i ok să laşi o femeie să şteargă cu tine pe jos mereu, pentru ca mai apoi să-ți spună că te iubeşte şi-i pare rău. Că nu e ok tu să faci totul pentru ea, fără ca ea să aprecieze acest lucru şi să te respecte. Şi la noi este… tot complicat.
Şi la băieţi e complicat, da. Dar să ştii că are o atitudine frumoasă faţă de femei, we need more of that 🙂
Cred ca întrebarea era dacă descoperă ca râgâie sau ceva de genul 🙂
Legat de discuțiile astea, le avem și noi, iar în capul Anei tot un fel de bulibaseala e. Ea are un stil de copilarie amestecata cu maturitate, ambele f bine conturate, în funcție de context, asa ca mai are și momente în care îmi explica ea mie cum e cu sufletul care contează, dincolo de aparente, cum e cu gesturile din inima, care pot sa nu aibă valoare materiala, contează ca te-ai gândit, etc.
Uneori revine la prinți și prințese și tot asa, ea e f duala, în general, nimic nu prea face excepție de la felul asta al ei de a fi.
Eu cred ca soluția e sa continuam sa vorbim cu ele, sa le explicam cum stau lucrurile, dar sincer, pana la urma, cred ca tot experienta reala și “datul cu capul de pragul de sus” le va trezi, oricât ne străduim noi sa le ferim. Fiecare trebuie sa își trăiască experientele
Şi eu cred că vor învăţa din propriile experienţe, însă sunt convinsă că, pe undeva, vor ajuta şi discuţiile astea. Măcar pentru că ne băgăm acolo în capul lor şi când o să fie cazul, o să fim ca greieraşul ăla Jiminy din Pinochio, o să le atragem atenţia asupra greşelilor pe care le comit.
Desi Diana abia se apropie de 8 ani ma abordeaza cred ca saptamanal cu subiecte legate de iubire, romantism, indragosteala, casatorie. Calculeaza cati ani mai are pana la 18. Cel mai des intreaba ce faci daca te indragostesti de un alt baiat in timp ce este casatorita cu altul. I-am explicat si i-am dat chiar exemple avand prieteni in jurul nostru care au trecut prin astfel de situatii. I se pare palpitant, in sensul placut.