Adevărata poveste despre cum şi-a pierdut ursul coada

Cred că ştim cu toţii din povestea lui Ion Creangă ce se spune despre modul în care ursul a rămas fără coadă, păcălit fiind de o vulpe şireată care n-a vrut să împartă cu el peştele furat de la ţăran. Însă iată că Adrian Oprescu îndrăzneşte să-l contrazică pe Creangă, aproape o sută treizeci de ani mai târziu, în cartea Ursul. El pretinde că ştie adevărata poveste despre cum şi-a pierdut ursul nu doar coada, ci şi urechile lungi.

“Despre urs au circulat multe poveşti. Unele poate adevărate, altele poate neadevărate, dar frumoase, însă şi unele teribil de mincinoase. Cele mincinoase mă revoltă pe mine, mai ales când zugrăvesc ursul ca un animal greoi şi la trup, şi la minte. Dintre toate, însă, cel mai mult mă supără povestea cu ursul şi vulpea, poveste în care se arată cum a rămas ursul fără coadă după ce vulpea cea deşteaptă şi şireată l-a înşelat. […] Dar povestea asta nu poate fi […] adevărată pentru că, veţi vedea, ursul nu e prost. Din cauza asta şi fără alte pricini, am să scriu eu acum adevărul-adevărat despre urs.”

Ursul de Adrian Oprescu, ilustraţii Livia Coloji, este un basm cult publicat sub forma unui micro-roman (format cartonat, 20×13,5). Povestea lui Oprescu nu face trimitere spre nicio vulpe, însă ne relatează că a existat cândva un cioban pe nume Ghiţă care s-a împrietenit cu un urs pe care l-a botezat Martin. Nu e greu de dedus că autorul a selectat numele dintr-o gamă de nume arhetipale: oierul Ghiţă, ursul Moş Martin, măgăruşul Ciuş. Dacă am fi avut şi un câine, probabil l-ar fi chemat Grivei sau, de ce nu, Lupu, ca pe câinele lui Nechifor Lipan.

Încercând să se apropie cât mai mult de formatul original al basmului, chiar dacă acesta este izvorât din imaginaţia sa şi nu cules din popor, autorul foloseşte aceleaşi construcţii ale frazelor, presărate din belşug cu arhaisme. Pe ici-colo, cuvintele sunt explicate pentru cei care nu le-au mai auzit (sau nu ştiu la ce foloseşte un dicţionar): “sarica este mantaua ciobanului, făcută din blăni de oaie.”, “…pălăria de pâslă, adică din păr de capră”, “…înaintaşii de demult ai flăcăului, adică strămoşii lui”, “nişte pirostrii, adică un stativ cu trei picioare”.

Tonul mai degrabă didactic decât sfătos putea fi îndulcit un pic prin înlocuirea adverbului “adică” cu alte construcţii (cum ar veni, carevasăzică) sau prin eliminarea totală a explicaţiei. În fond, dacă cineva nu ştie ce-i ăla înaintaş, poate căuta în dicţionar. Până la urmă, nici caval sau nojiţe nu cred că ştie prea multă lume ce sunt şi ele nu sunt explicate în text. Copiii, însă, nu cred că-şi vor da seama de acest aspect şi vor fi încântaţi să găsească explicaţii pe înţelesul lor chiar la pagina respectivă, ca să nu se întrerupă de la lectură.

În afară de faptul că povestea e, în esenţă, una despre prietenia dintre om şi animal, născută pe fondul singurătăţii amândurora, din carte putem învăţa multe lucruri despre oierit sau despre traiul urşilor. Deşi pare improbabil ca un om şi un urs să se împrietenească, eu cred că singurătatea împinge oamenii să-şi deschidă sufletul în faţa celor mai neobişnuite creaturi. Iar dacă personajul lui Tom Hanks din Naufragiatul s-a împrietenit cu o minge de volei, de ce nu s-ar împrieteni un cioban tânăr cu un urs care îi caută compania fără intenţii ascunse?

Pasajul meu preferat este, evident, cel despre mâncare: “Puse pe spinarea lui Ciuş două desagi cu mălai pentru mămăligă, una cu peşte sărat şi uscat, alta cu pastramă de oaie, brânză, ceapă şi usturoi, care sunt şi legume şi condimente, adică dau gust la ce mănânci, un pumn de sare pentru el şi drob de sare ca să aibă ce linge oile.”

Mi-a plăcut felul în care este descrisă viaţa simplă a ciobanului sus la păşune, ritualurile lui zilnice, mămăliga făcută la ceaun şi chiar dacă noi, oamenii moderni, n-am supravieţui nici măcar o zi în asemenea condiţii, parcă m-a făcut să-mi fie dor de puţină linişte şi izolare în natură, de un boţ de mămăligă cu brânză pe jar şi să recitesc basmele mele preferate din copilărie, cu limbajul lor autentic românesc, pe care l-am iubit şi atunci şi îl iubesc şi acum, dar de care copiii noştri nu mai vor să audă.

Aici puteţi citi câteva pagini din carte ca să vă faceţi o idee cu privire la conţinut şi limbaj. Eu aş fi recomandat ca fontul să fie mai mare, pentru o carte destinată copiilor, textul este scris destul de mic şi înghesuit. Recomandarea mea este pentru 8+ şi pentru adulţii nostalgici după basmele de demult.