Să fie clar, nu e vorba de Eliza mea, ci de eroina unei cărţi pe care am adus-o acasă de la Bookfest – Eliza şi monştrii ei, editura Storia Books.
Cartea asta a reuşit să mă facă să-mi pun patru mari întrebări despre adolescenţă, pe care nicio carte de parenting, care vine cu răspunsuri şi rezolvări, n-ar fi putut s-o facă. Iată care sunt acestea:
- Este suficient să iubeşti un copil adolescent şi să faci toate eforturile pentru a-l integra în familie şi societate pentru ca totul să fie bine?
- Câte lucruri despre viaţa interioară a copiilor noştri nu ajungem să cunoaştem în cei câţiva ani de adolescenţă?
- Este tehnologia şi internetul, în special, ceva ce nu poate lipsi sub nicio formă din viaţa adolescenţilor noştri?
- Când facem diferenţa între “comportamente mai ciudate” şi “afecţiuni mentale serioase” şi convingem copilul să meargă la psiholog şi să accepte ajutor?
Eliza şi monştrii ei e o carte în care protagonista mi-a fost antipatică aproape până la ultimele pagini. Cu toate acestea, nu mi-a fost deloc greu s-o termin, pentru că, indiferent de postura din care o citeşti (adolescentă sau părinte), cartea te captivează şi îţi oferă exact povestea de care ai nevoie.
Eliza
Este o elevă în ultimul an de liceu, creatoarea unor benzi desenate cu milioane de vizualizări pe internet. Are milioane de fani cu care discută pe forumuri şi este extraordinar de talentată. Doar că una este Eliza din viaţa reală şi alta cea de pe net. Cea din viaţa reală e o adolescentă retrasă, fără niciun prieten în carne şi oase, obsedată de telefon şi de caietul ei de schiţe.
Nu interacţionează deloc cu colegii de şcoală şi foarte greu, şi doar obligată, cu familia. De fapt, Eliza nu place pe nimeni. Are un aer de superioritate, poate că specific adolescenţilor care cred că nimeni nu-i înţelege, dar la ea e exacerbat: Elizei toţi i se par nişte proşti cu care nu merită să stea de vorbă.
Eliza are “monştrii” ei, şi la propriu şi la figurat. La figurat, sunt monştrii din benzile desenate pe care le scrie şi care o acaparează cu totul. La propriu, sunt monştrii din capul ei: Eliza suferă de anxietate socială, motiv pentru care este incapabilă să relaţioneze cu cei din jur pentru că se teme de reacţiile lor.
De fapt, Eliza e prinsă într-un cerc vicios: ea se consideră un nimeni şi, astfel, şi ceilalţi o consideră un nimeni. Însă, lucrurile astea sunt doar în capul ei, pentru că Eliza nu are de ce să se simtă un nimeni: are o familie care o iubeşte, o situaţie materială bună, e sănătoasă fizic şi are un talent special care o face adorată de milioane de oameni.
“Am un mic monstru în creier care îmi controlează sentimentul de îndoială. Îndoiala în sine e o prostie, fără sens sau simţire, oarbă, trăgând cu forţă la capătul unui lanţ lung. Monstrul, în schimb, e inteligent. Şi mă urmăreşte tot timpul şi, când nu sunt complet sigură pe mine, dezleagă îndoiala şi o lasă să umble liberă. Şi nici chiar atunci când ştiu că vine peste mine, n-o pot opri.”
Evident, asta nu e suficient pentru că, suferind de o afecţiune psihică, fata nu vede toate astea şi abia spre final, când începe să facă terapie şi să ia tratament pentru anxietate, Eliza începe să se deschidă către lume.
Mie mi-a fost greu să înţeleg şi să accept personajul aşa cum e. Mi s-a părut că Eliza pur şi simplu nu face niciun efort să încerce să se integreze social. Umblă îmbrăcată ca o vagaboandă, uneori şi nespălată, nu vorbeşte cu nimeni, nici măcar la ore, stă mereu cu nasul în caietul de schiţe sau în telefon, nu iese nicăieri şi nu interacţionează nici măcar cu membrii familiei, pe care îi creionează mereu ca pe nişte superficiali doar pentru că sunt pasionaţi de orice altceva (sport, mâncare sănătoasă, ieşiri în natură) decât benzile ei desenate şi internetul în general.
Încă lucrez cu mine să accept că protagonista avea o afecţiune mentală care o făcea să se comporte aşa, deşi, ca să fiu sinceră, nu cred că asta poate justifica toate comportamentele ei şi atitudinea antagonistă faţă de familie şi faţă de lume, în general.
Părinţii Elizei
Părinţii Elizei sunt nişte oameni cumsecade, foarte deschişi la minte, care discută despre orice cu copiii lor. Când Eliza începe să se întâlnească cu Wallace, părinţii sunt deschişi să accepte că ar putea avea relaţii sexuale şi mama îi propune să meargă împreună la medic pentru a căuta soluţii contraceptive.
În permanenţă, ei sunt atenţi la dorinţele ei: de exemplu, Eliza mănâncă foarte multe ouă fierte şi mama ei se trezeşte dimineaţa să i le fiarbă ca să le aibă la micul dejun. O întreabă cum se simte, îi propun diverse activităţi, încearcă să o includă în tot ceea ce fac împreună ca familie, iar mama face eforturi foarte mari să găsească o cale de comunicare cu ea.
“Ştim că nu vrei să fii aici. Şi poate că… poate că nu înţelegem foarte bine. Nimic din tot ce se întâmplă. Prietenii online, banda desenată de pe internet, nici măcar ideea în sine de grafică. Am încercat să înţelegem. Vrem să înţelegem, să ştim de ce înseamnă atât de mult pentru tine. Ne sperie cu câtă intensitate te arunci în chestia asta şi cât de puţine lucruri ştim despre ea. Nu te putem convinge să ne explici, aşa că bâjbâim în întuneric.”
Însă nimic nu funcţionează şi cred că singurele greşeli pe care le fac părinţii ei sunt că nu o duc mai devreme la psiholog şi că nu se interesează mai îndeaproape de benzile desenate pe care le creează şi de amploarea pe care fenomenul a luat-o. Evident, ei ştiau ce face fiica lor, urmăriseră o vreme ceea ce postase online, o ajutaseră să înfiinţeze firma, dar de la un punct încolo îi lasă independenţa de a crea şi de a duce povestea în direcţia în care o doreşte.
Iar Eliza începe să refuze să mai vorbească cu ei, să le povestească unde s-a ajuns, să le împărtăşească temerile ei. Cred cu tărie că primii la care ar trebui să apeleze un copil atunci când are o problemă sunt părinţii şi cu atât mai mult când aceştia sunt dispuşi să te ajute şi să te sprijine. Adică dacă nici atunci nu o faci, atunci când?
“Câteodată, zice [mama] din nou, nu ştim ce să mai facem cu tine.(…) Petreci atât de mult timp online că nu ştim dacă eşti ok sau nu. Nu ştim ce se petrece cu tine. Eşti atât de tăcută şi petreci atât de mult timp de una singură – când Wallace a început să vină pe la noi, a fost o reală uşurare. Ce încerc să spun e că simţim că nu te mai cunoaştem. Nu ştim ce vrei.”
Wallace
Wallace e un tip retras şi tăcut care pare la fel de inadaptat social ca Eliza. E un mare fan Monstruous Sea, benzile desenate create de fată sub pseudonimul Lady Constellation, şi, în timpul liber, scrie fanfiction. Wallace e un tip care are dreptul de a fi retras şi tăcut şi de a se izola de societate. Cu toate astea, Wallace face eforturi. Spre deosebire de Eliza, care are o familie tipică, Wallace face eforturi să interacţioneze cu familia lui atipică, are şi câţiva prieteni în carne şi oase şi încearcă să facă faţă, în felul lui, tragediilor din viaţa sa. La polul opus, Eliza nu face absolut niciun efort.
Wallace îşi doreşte cel mai mult în viaţă să facă ceea ce îi place şi să trăiască din asta. Nu vrea să aibă un job plictisitor şi să scrie ca hobby, ci vrea să trăiască din scris.
“Ce sens are să trăieşti dacă nu poţi face ceea ce te face fericit? La ce e bună o carieră care îţi aduce bani, dacă urăşti fiecare zi în care trebuie să te duci la muncă? (…) Nu am nevoie să devin doctor sau avocat sau ştiu eu ce slujbă importantă ar vrea ei să am. Eu nu vreau decât să scriu.”
Cei doi se întâlnesc şi încep să interacţioneze, la început doar prin bileţele, apoi încep şi să-şi vorbească. Evident, Eliza nu-şi dezvăluie identitatea iar drama începe atunci când toată lumea află cine este Lady Constellation în realitate.
Internetul
“Şi înţeleg că e o chestie de adolescenţi să zici că părinţii nu te înţeleg, dar ei chiar nu înţeleg. (…) Dacă scot telefonul să vorbesc cu tine sau prietenii mei din online, ei cred că îi ignor sau că n-am bun simţ sau ceva de genul. Şi, pana mea, sunt în mijlocul unei conversaţii. Dacă vezi doi oameni stând faţă în faţă şi vorbindu-şi, nu îi întrerupi să le zici că sunt nesimţiţi, nu? (…) Nu e vina lor că s-au născut cu două decenii şi jumătate înainte mea, dar mor dacă mă întreabă ce fac eu cu telefonul ăla înainte să presupună că e ceva inutil?”
Eliza este obsedată de internet, de benzile ei desenate şi de forumurile ei. Pentru ea nu există nimic în lumea reală care să merite atenţia ei. Pentru ea, lumea reală e cea de dincolo de ecranul calculatorului, iar prieteni îi sunt doar cei care pot fi uşor accesaţi pe mess-ul telefonului. Pentru Eliza, tot ce se petrece pe forum este singura realitate care contează.
Pe mine, partea asta m-a cam speriat dar m-a şi pus în gardă. Evident, că dacă citeşti cartea, ţi se pare că orice tentativă a părinţilor de a o coopta pe Eliza în activităţile lor, se soldează cu un eşec, însă ei nu se dau bătuţi, continuă să încerce să-i arate că şi lumea reală merită atenţia ei.
Internetul e dezvăluit în carte ca un loc fascinant dar şi periculos, un loc plini de potenţiali prieteni dar şi de “troli” – oameni care lasă comentarii răutăcioase doar de dragul de a le lăsa. Internetul te poate ajuta dar te poate şi distruge.
Concluzii
Cartea este mai complexă decât pare la prima vedere. Tratează multe subiecte legate de adolescenţă dar şi de viaţă, în general. Se vorbeşte despre familie, despre sinucidere, despre afecţiunile psihice, despre sport şi viaţă sănătoasă, despre prietenie, despre doliu, despre presiunea de a fi prezent în online, despre răspunderea pe care o are (sau nu) un artist faţă de fanii lui, despre stresul creator şi despre forţa interioară pe care unii o au iar alţii nu.
Este o carte de citit neapărat de către adolescenţi, ei se vor identifica mult mai bine cu personajele, de altfel, am citit multe recenzii pe Goodreads şi tinerii înţeleg personajele mult mai bine decât am făcut-o eu. Eu, fiind părinte, m-am identificat mai mult cu părinţii care, deşi fac eforturi, ajung să se simtă neputincioşi în faţa spatelui întors, a tăcerilor acuzatoare şi a uşilor închise.
De asemenea, cartea are şi inserţii din banda desenată a Elizei şi intermezzouri cu povestea, pe care eu nu am avut foarte mare răbdare să le urmăresc, dar care cred că sunt simbolistice pentru frământările Elizei şi ale adolescenţei, în general.
Recomand pentru 14+, deşi cred că merge şi mai devreme (12+) dacă vă confruntaţi cu vreunul dintre subiectele abordate în carte.
Cărţile Storia Books pot fi cumpărate online de pe site-ul editurii, din librăriile virtuale (Elefant, Libris, Cartepedia etc), precum şi din câteva librării fizice din ţară. Găsiţi toată lista pe site-ul Storia Books.