Aventurile lui Vlad în săptămâna în care a stat doar cu mami

Am fost aproape o săptămână singură cu Vlad. Eliza – plecată în tabără. Tati – cu treburile lui. Noi: acasă amândoi, el ziua la creșă, eu lucrând, seara împreună. Și trebuie musai să scriu aici aventurile noastre, măcar ca să le citească el peste ani, să vadă ce copil ”cuminte” a fost când era mic 😀 😀 😀

Ca preambul, o să mărturisesc că lui Vlad nu-i face vreo deosebită plăcere să stea doar cu mine. Are un atașament foarte strâns față de taică-su, iar când acesta lipsește e jale mare.

Prin urmare, era de așteptat că nu va fi prea încântat de compania mea de o săptămână, mai ales că statul cu mine implică reguli precum mâncat sănătos, fără televizor și culcat devreme.

Ziua 1 – duminică

Ne-am trezit amândoi pe la 8 jumate, am luat micul dejun, totul părea să prevestească o zi frumoasă. Am ieșit afară pe la 10, am traversat, ne-am dus în parc. Doar că parcul era gol-goluț și scăldat într-un soare orbitor. Am mai dat niște ture de cartier să căutăm alt parc, cu mine foarte mândră că l-am făcut să meargă pe jos.

(Vlad nu merge pe jos dacă e tati prezent. În brațe la tati e cel mai bine. Însă, cu mine, înțelege că nu-l pot căra și face eforturi să meargă.)

Am ajuns, astfel, într-un parc foarte drăguț din apropiere, proaspăt renovat, cu instalații de joacă din lemn și plastic, unde Vlad s-a jucat foarte frumos, singur sau cu alți copii. La un moment dat, am văzut că se apropie de el un băiețel mai mare, care venise singur în parc. S-au jucat ei frumos împreună, eu i-am lăsat.

La un moment dat ne-am dus amândoi să ne dăm într-o chestie, ca o băncuță rotundă care se învârte și, când ne-am întors, excavatorul de lemn al lui Vlad (una dintre jucăriile preferate) dispăruse. O bunică mi-a confirmat că băiețelul mai mare plecase cu el. Evident, Vlad s-a supărat și am plecat acasă până la urmă.

(Fac o paranteză să spun că jucăria a fost luată în mod intenționat. Cineva l-a văzut pe băiat mai târziu, împreună cu mama și cu jucăria lui Vlad plecând din zonă. Ca să fiu sinceră, părea genul de mamă care nu doar că nu se miră că i-a venit copilul cu o jucărie străină, dar e și obișnuită cu asta).

Evident că Vlad întreabă aproape în fiecare zi de excavatorul ăla, dar nu știu dacă am cum să fac rost de unul la fel, pentru că e luat dintr-un Penny Market și nu am absolut niciunul prin preajmă și nici garanția că îl vom mai găsi în oferta magazinului.

Seara a avut chef și de ceva activități și a pictat cu o pană niște coli de hârtie (găsiserăm pe drum o pană de porumbel și cum a văzut-o, Vlad a zis ”chie” – scrie și așa a și făcut). Evident, mai mult s-a mâzglit și nici n-a rezultat cine știe ce operă de artă dar măcar a încercat, ceea ce mi-a dat speranțe că vom face activități și în celelalte seri. Mda, vezi să nu.

Ziua 2 – luni

L-am trezit pe Vlad dimineața, l-am îmbrăcat și am plecat spre creșă, pe bicicleta fără pedale. Seara citiserăm împreună câteva cărți din colecția Junior de la editura Casa, printre care și Prima mea bicicletă, despre un băiat care primește cadou o bicicletă fără pedale. Spre surprinderea mea, Vlad, care e super leneș la deplasat, a mers pe bicicleta aia până aproape de gardul creșei. Evident, am fost super mândră de el și l-am lăudat.

Când m-am dus seara să îl iau, era aproape ora șase și Vlăduț rămăsese ultimul. Cred că s-a supărat pe mine că am venit așa târziu și cred că era foarte supărat și din cauza plecării lui tati, pentru că mi-a făcut un tantrum de toată frumusețea.

Totul a pornit de la înghețată. Mi-a spus că vrea înghețată, i-am spus că mergem acasă, mănâncă și apoi îi dau înghețată. El nu și nu. Voia înghețată de acolo de la Mega. Și dă-i plânsete și refuz să se miște și eu eram cu bicicleta într-o mână și nu reușeam să-l iau pe sus cu cealaltă mână…. Îmi venea să mă urc pe pereți. Doar că nu aveam pereți, eram pe stradă. Cu chiu cu vai am ajuns acasă, și a plâns (dar plâns din ăla cu toate cele) tot drumul și a mai continuat și acasă pentru ceea ce mi s-a părut mie o veșnicie.

Am încercat toate variantele: să-l iau în brațe, să-i accept supărările (că îi e dor de tati, că e supărat că n-am venit mai devreme, că e supărat că nu i-am dat înghețată etc), să-l pun puțin în pătuț să se liniștească, orice. N-a funcționat nimic. A început să dea în mine, și dacă mă feream mă trăgea, ca să continue să mă lovească.

A fost groaznic până s-a potolit și vă spun sincer că nici dacă mai ai cinci copii înainte, nu ești mai pregătit pentru așa ceva. Toată seara, apoi, s-a desfășurat în aceiași termeni și cu chiu cu vai am reușit să-l pun la culcare la 10 jumate.

Ziua 3 – marți

De data asta, m-am dus mai devreme să-l iau de la creșă. Aveam și căruțul, pregătită să evit o scenă similară zilei anterioare. Noroc că am avut căruțul, pentru că ne-a prins o ploaie, cu spume. Iar căruțul pe care îl avem noi e o vechitură din aia tip umbrelă, dar fără… umbrelă 😀 Vlad o luase de la capăt cu bâzâitul că vrea înghețată.

Eu deja nu mai suportam să am parte de un episod similar, așa că am oprit la cofetărie și i-am dat o înghețată. Apoi am urcat sus, Vlăduț a mâncat foarte bine la cină, eu eram fericită. Apoi s-a dus la baie și a încuiat ușa și n-a mai putut s-o descuie.

Vă jur, în momentul ăla când am văzut ușa încuiată, mai aveam puțin și îmi exploda ceva în cap. I-am spus să descuie ușa, să învârtă cheia, nimic, nu mai reușea. Am respirat, am evaluat repede soluțiile și mi-am adus aminte o fază văzută într-un film: am băgat o foaie de hârtie pe dedesubt și i-am spus să pună cheia pe ea și am reușit astfel să-l scot afară (noroc că e suficient spațiu între ușă și podea).

Când l-am scos, nu știam dacă să respir ușurată sau să-l cert pentru pozna făcută, pe când el era super relaxat, nu se speriase deloc.

Ziua 4 – miercuri

Trezitul n-a mai fost așa de ușor de data asta. De când s-a trezit și până am ieșit din bloc, a plâns încontinuu și a țipat ”tati ava” (tatăl meu). Eu nici nu prea dormisem bine (iar sunt înțepenită de un umăr) și nu eram în dispoziția necesară. Am reușit să-l duc la creșă și m-am întors acasă, cu gândul să mă culc la loc. Evident că nu m-am culcat, aveam prea multe lucruri de făcut.

Seara l-am luat și am plecat împreună în parc (după oprirea regulamentară la înghețată, de data asta deja nici nu m-am mai obosit să protestez). Ne-am dus în alt parc, tot aproape de noi, pentru că trebuia să mă întâlnesc cu cineva. După ce vreo oră ne-am jucat sau s-a jucat singur foarte frumos, ce îi trece prin cap lui Vlăduț al meu? Să se cațere de-a-ndoaselea pe cel mai înalt tobogan și să coboare apoi pe bara de pompieră, bară la care nu ajunge dacă întinde brațul. Instalația respectivă nu avea scară normală de urcat, doar o scară gen de frânghie (doar că din metale) cu barele foarte distanțate una de alta, pentru copii mai mari.

Am crezut că fac infarct când l-am văzut cum se uită în jos la mine de la deschizătura pentru bară. Îl și vedeam planând în capul meu și rupându-și vreo mână sau ceva. Am strigat la el să nu coboare, iar el a început să plângă și să țipe la mine că el vrea să coboare pe acolo.

Am stat vreo 5 minute (care mi s-au părut o veșnicie) să-l conving să coboare jos pe tobogan, dar el nu și nu. Îmi era frică să mă urc pe partea cealaltă, gândindu-mă că o să sară dacă nu mă vede. Apoi am rugat niște fetițe (nu cu mult mai mari ca el, dar cu siguranță mai precaute) să-l țină de mână și m-am cățărat repede pe scară și l-am luat și i-am dat drumul pe tobogan. Evident că nu i-a convenit, așa că l-am luat pe sus, l-am pus în căruț și direct acasă ne-am oprit.

Ziua 5 – joi

Vă jur, chiar am crezut că ziua asta o să decurgă perfect. Vlad s-a trezit fără probleme, nu a mai plâns, a mers la creșă, seara l-am luat, am rămas în parc, s-a jucat, a dat mingea intenționat sub o mașină ca să mă duc după ea și la 7.30 am intrat în casă. După un schimb de replici: vrei paste? nu vreau paste. vreau paste!, ne-am retras în sufragerie.

Lui i-am pus Pompierul Sam pe HBO Go, eu răsfoiam o carte de bucate. Și apoi a urmat o mică dramă familială, de care nu sunt foarte mândră, dar nu pot să spun, în apărarea mea, decât că eram foarte obosită și simțeam că nu mai pot. Vlad a pus mâna pe colile mele albe, pe care le folosesc ca fundal pentru poze și le-a mototolit.

După ce, în cursul aceleiași zile, descoperisem că a vărsat un pahar cu apă pe biroul Elizei, unde aveam și cărți și a făcut zob un exemplar din Mă iubesc așa cum sunt, cea mai recentă traducere a mea, pur și simplu a fost picătura care a umplut paharul.

N-am țipat la Vlad, dar am luat hârtia și am mototolit-o și mai tare, mormăind de una singură. Tantrum în toată regula, mai puțin tăvălitul pe jos. Am simțit că îmi pierd concentrarea, răbdarea, calmul, tot ce vreți voi. Am clacat.

După ce am reușit să mă liniștesc, nu am putut să mă gândesc decât la mamele singure, care se luptă cu genul acesta de sentimente zilnic. Cărora le este greu zi de zi, săptămână de săptămână și nu le salvează nimeni, nici măcar ocazional. A fi mamă singură e oricum greu, dar a fi mamă singură de copil năzdrăvan, care îți pune nervii pe moațe în fiecare minut în care este treaz(ă), e și mai greu. Vă trimit o îmbrățișare, doamnelor, sunteți eroinele mele!

Care au fost obiectivele mele la începutul săptămânii?

• să mănânce sănătos și să aibă mese variate, structurate. Făcusem chiar și un meniu, pe baza preferințelor lui.
• să nu se uite deloc la televizor.
• să facem activități diverse de lucru manual.
• să ieșim cât mai mult afară după ce iese de la creșă.

Care a fost marea mea realizare, în cele din urmă?

• a ajuns întreg la finalul săptămânii 😀 😀 😀

Citește și: Jurnal foto: Aventurile lui Vlad în țara lui Buni