Interviu și lecții de parenting de la un empty nester: Bianca Timșa Stoicescu

Pe Bianca Timșa Stoicescu o știu de mulți ani, ca să fiu sinceră nu mai știu în ce context ne-am cunoscut. Este și ea bloggeriță și este cea mai amuzantă și copilăroasă persoană adultă pe care o cunosc. Este scriitoare de povești pentru copii, realizatoare de emisiuni radio și ține ateliere sau cursuri de scriere creativă pentru copii. Este o mână de om dar cu un suflet enorm și cu o capacitate infinită de a zâmbi.

Având în vedere că unicul ei fiu, Bogdan, a plecat acum doi ani la facultate în străinătate, nu se putea să n-o iau și pe ea la întrebări cu privire la cum sunt viața și casa ei acum că a rămas ”empty nester”.

Și dedic articolul acesta unei prietene dragi, cu care am vorbit de sărbători despre posibilitatea ca fetele noastre să plece la studii în străinătate și care mi-a spus: ”dar eu nu vreau să plece de lângă mine!” Te asigur că există viață și după copil, ia să vezi aici la Bianca 😀

1. La ce vârstă a ta și a lui, a plecat Bogdan din cuib la facultate? Cum te-ai simțit în primele săptămâni?

Mă faci să râd cu prima întrebare. Dacă ar fi fost după mine, ar fi plecat mai devreme, dar nu era după mine, ci după faptul că e singurul copil și soțul meu voia patru. Așa că, dacă ar fi fost după tată, Bogdan nu ar fi plecat niciodată. Dar eu am ieșit din orașul meu, așa că mi se părea normal ca Bogdan să facă aceasta – nu numai din orașul lui, ci chiar din țara lui. Căci unde să te duci din București?

Iar râd – ar fi fost o soluție – în Ardeal, acolo, da, e ca în Occident, dar nici chiar acolo nu exista facultatea pe care o dorea el. Acel domeniu (etologie) a existat în România într-o singură localitate – la Galați, dar pentru că țara noastră nu avea bani să investească în așa ceva, toți cei ce urmau să fie studenți au ales altceva. De ce să facă o facultate care îi pregătea pentru nimic?

Etologia este știința care se ocupă de studiul comportamentului (obiceiuri și deprinderi) atât a animalelor (etologia animală) cât și a oamenilor (etologia umană). (sursa: Wikipedia)

A, să mă întorc, nu? Bogdan avea 19 ani, terminase liceul, eu 46, terminasem grădinița… De fapt, dacă mă gândesc bine, mai aveam un an până să termin grădinița 😀

Hai să-ți povestesc despre primele zile fără Bogdan – am ajuns la Madrid la nunta mamei mele, așa că nu aveam timp să mă gândesc la el. În familia noastră sunt destul de multe trăznăi, așa că nu ne plictisim niciodată. Nici cu, nici fără copil. Dar am să-ți spun că noi l-am dus în Anglia cu cățel și purcel (cei de acolo i-au scris tot ce are nevoie pentru a putea să locuiască la noua lui adresă – o cameră de la etajul 1, într-o vilă cu 5 camere, deci 4 necunoscuți – 3 fete și un băiat!).

Așa că aveam inclusiv coș de gunoi (cum ei greșiseră lista și coș de gunoi exista, l-am adus acasă 😀 ). Am cumpărat din România mâncarea preferată a lui Bogdan, care este și vegetarian, pe lângă faptul că e român. Eram avertizați că nu există acolo griș, mălai, tot ce-i place românului neaoș, așa că evident erau de toate în portbagaj.

Și nu, nu urma să rămân eu cu el să gătesc, pentru că eu nu am această pasiune, ci totul trebuia să fie pregătit de el pentru că este pasionat de așa ceva. Seamănă cu tatăl lui.

Când am ajuns acolo și am văzut că toate lucrurile se puteau găsi fără nicio problemă, am înțeles că trebuie să faci o incursiune înainte de mutare în locul unde va sta copilul pentru ca să te asiguri de toate acestea, să vezi totul cu ochii tăi.

Nu mai spun că am fost avertizați că românii sunt priviți ca indienii, adică persoane de rangul doi, așa că eram puțin cam speriați pentru stima de sine a copilului, dar probabil că lucrul acesta – dacă se întâmplă! – se petrece în orașele mari ale Angliei, unde sunt tineri cu ifose. În localitatea lui Bogdan – Canterburry – nu a fost cazul.

A fost primit cu brațele deschise și nimeni nu l-a făcut, nici măcar o dată, să se simtă prost pentru că nu e cetățean britanic  sau că, mai rău, e dintr-o țară săracă. În  primele săptămâni am făcut ceva mai neconvențional – ca să rupem buricul definitiv, nu am sunat niciodată. Dacă suna el, răspundeam, dar altfel, nu. Însă nici el nu a sunat, bucuros că e singur deodată și că își poate croi un drum.

A fost excelent ca în acele săptămâni să vadă cum este viața și să ne simtă lipsa, să nu aibă parte de noi. Când l-am anunțat în noiembrie că îi facem o vizită, a fost atât de fericit și de mulțumit și din acea clipă am vorbit zi de zi. Descoperise că e bună libertatea, dar și mai bine e să fii întrebat de cineva la ceas de seară – ce faci?

2. Cât timp a trecut de când a plecat? Ce s-a schimbat față de primele săptămâni după plecarea lui?

Acum el a terminat anul 1 și s-a obișnuit cu tot ceea ce implică traiul acolo. Cunoaște magazinele și știe de unde să ne ia cadouri – pentru că am avut timp să le cunoaștem și noi și să ne facem o părere despre ce ne place din acele locuri. Dacă uneori spunea că abia așteaptă să termine studiile ca să se întoarcă acasă, acum este sigur că nu se va mai întâmpla asta.

De fapt, este ceea ce mi-am și dorit – aș putea să spun că atunci când ai o experiență ca a mea, trebuie să rămâi în România, dar experiența lui cerea străinătatea. Dacă face facultatea și nu-i place acolo, poate să se întoarcă. Dar eu știu că am făcut tot posibilul ca el să aibă șansa de a alege.

Dacă face facultatea și decide să rămână acolo, se poate întoarce peste 20 de ani. Sau poate să nu se mai întoarcă. Cert este că – așa consider eu! – unii sunt născuți pentru a ieși pentru ceva timp din țara natală, alții, nu. Bogdan face parte din prima categorie și acum și-a dat seama că îl cunoșteam mai bine decât se cunoștea el.

3. Ce faci când ți-e dor de el, mai ales că e așa departe?

Nu e așa de departe pe cât pare. Am mers și la două luni la el, iar el a venit acasă relativ des. În plus, în Anglia au un program mai relaxat decât la noi, termină mai devreme și vacanța de iarnă poate să se întindă pe o perioadă mai mare – depinde de profil…

Oricum, un lucru este cert. Dorul de copil nu este cotropitor după ce acesta se face mare și ai învățat treptat, treptat că el este o ființă distinctă, care trebuie să-și urmeze destinul, nu este păpușa ta pe care vrei să o ții pe etajera de lângă pat, că ți-e teamă să nu-i facă rochia cute…

Trebuie să recunosc, eu am o viață plină aici, așa că nu depindeam de el. În lipsa lui nu mi se pare că sunt neîmplinită sau că îmi lipsește esențialul. Dar poate mai vorbim despre asta.

Efectiv, când mi se face dor de el intru în camera lui, mă cuibăresc în patul lui, mă uit la colecțiile lui, dar nu stau mult în starea asta, îi dau telefon sau îi scriu pe Instagram – de regulă, noi corespondăm prin fotografiile de pe conturile de Instagram – el știe ce-mi place și-mi trimite cu un comentariu mic, eu știu ce îi place și îl amuz cu așa ceva.

Pe de altă parte, el are un grup de whatsapp cu familia extinsă – unchi, mătuși, verișoară – și acolo se pun zilnic poze cu ceea ce se întâmplă cu fiecare, iar el spune mereu ce face. Aceasta se întâmplă și pentru că, deși suntem o familie mare, el e singurul nepot și mai are o verișoară, plecată și ea departe. Așa că tuturor le e dor de nepoți, toți susțin nepoții.

4. Spune drept, i-ai transformat deja camera în birou pentru tine?

Iar m-ai făcut să râd. În birou, nu, pentru că mie îmi place să scriu în pat, pe o măsuță specială de scris, dar în dulap, da. Sau cămară. Tot ce e în plus, duc acolo, tot ce am nevoie pentru ieșire în oraș – pun acolo (e camera de lângă ușa de la ieșire. Normal să am acolo toate obiectele mici necesare la plecare.)

Nu mai spun că și Mihai a găsit o întrebuințare pentru camera lui Bogdan – a făcut o seră. Cultivă roșii, ardei iuți și avocado… Poate că e un fel de a-și alina tristețea că nu-l mai are pe Bogdan. Uite, la asta nu m-am gândit…

5. Ai reușit să micșorezi porțiile de mâncare gătite sau gătești în continuare ca pentru trei?

Eu am gătit în primii 15 ani după căsătorie, după aceea mai răruț. În tot timpul acesta, am gătit așa cum am fost obișnuită acasă – mâncam de duminică până joi două feluri de mâncare, apoi de joi până duminică alte două feluri. Cum Mihai mânca în fiecare zi altceva și Bogdan la fel la bunica lui, a doua zi trebuia să gătesc din nou, așa că vreo 8 ani am tot aruncat mâncarea… Da, nu sună deloc bine, dar asta este cu obișnuințele.

6. Care e gradul de îngrijorare părintesc referitor la ce face când e acolo, departe de tine? Te gândești mereu dacă e bine, dacă e fericit, dacă are ce mânca, dacă are prieteni sau dacă e în siguranță?

Nu mă tem pentru siguranța lui fizică. Uite că nu am teama asta. Oare ar trebui să o am și faptul că nu o am mă califică drept mamă inconștientă? 😀

Nu mă tem pentru masa lui pentru că știe să gătească și, spre deosebire de mine, gătește pentru o singură persoană, fără să arunce vreun pic de mâncare. În plus, aici intervine ceva ce nu la toți se poate întâmpla, el este binecuvântat și cu o familie care îi mai dă mâncare.

Nu oricine are parte de așa ceva, de aceea și trebuie să spun cât de minunat este să fii în situația lui: când a ajuns în oraș, a mers la biserica din localitate și un bărbat, pe nume Ralph Lombart, care are trei copii de vârsta lui l-a invitat la masă pentru fiecare zi de la sfârșitul săptămânii și când pleacă de acolo are mereu câte ceva bun de mâncat, care-l ajută destul de mult până data viitoare, când se văd.

În ceea ce privește prietenii, trebuie să recunosc o altă experiență de excepție – chiar din primele zile când am ajuns acolo, am întâlnit pe stradă o frumușică fetișcană din Sinaia, care i-a devenit ca o soră, așa că are pe cineva cu care iese din casă, pe care ajută sau de care este ajutat.

Cât despre prietenii englezi, că tot spuneam mai sus că eram avertizați să nu ne așteptăm să fie luați în seamă românii de cei din Regat… Grupul lui era alcătuit dintr-un englez, un irlandez, un scoțian și un indian. Uneori, când îmi povestea îl întrebam – nu cumva tu inventezi toate astea ca să mă liniștești pe mine și ei, de fapt, sunt prietenii tăi imaginari de la 19 ani? (că tot nu a avut el prieteni imaginari când era mic!)

Până nu i-am cunoscut pe acești tineri nu prea l-am crezut, era prea frumos să fie adevărat, dar așa este – prea frumos! Cei de acolo l-au integrat în grupul lor și au învățat împreună, au făcut proiecte împreună, au fost la bibliotecă împreună. Nu pot garanta oricui că e atât de minunat dacă merge să studieze în străinătate, dar un lucru este cert: pentru fiecare copil pentru care părinții se roagă există soluții la toate problemele ce-i apar în cale.

7. Cum e relația ta cu el acum? Vorbiți des la telefon? Îți povestește de toate?

Vorbim zilnic. Uneori, suntem obosiți și nu ne sunăm, ceea ce e ok. Până la urmă, el are 20 de ani, își urmează drumul. Mie îmi e ușor să spun asta, pentru că am plecat de acasă și, în primii 2 ani, m-am mutat de 13 ori.

Dacă eu, ca fată am putut trăi așa ceva, el care nu pleacă din acea casă, care are chiria plătită de părinți (eu mă întrețineam singură) și urmează doar facultatea (eu și munceam și mergeam la facultate), de ce ar duce-o rău?

Sigur, sunt alegeri pe care le are de făcut, iar alegerile au consecințe, dar lucrul acesta ține de maturizarea lui, de necesitatea unui proces – poate chiar dureros! – la care nu trebuie să ne împotrivim, ci pe care trebuie să-l lăsăm să-și urmeze cursul.

8. Ai simțit vreo schimbare în relatia de cuplu de cand a plecat Bogdan? (in bine, v-ati mai apropiat, sau in mai putin bine, v-ati mai instrainat?)

O, da, mare schimbare. Bogdan a apărut la 10 luni după ce ne-am căsătorit, așa că nu știam cum este să fii doar cu soțul – am avut și o sarcină dificilă, care mă făcea să mă simt rău tot timpul. Nu prea am simțit că trăiesc, ci că sunt un mort frumos cu ochii vii ce scânteie-n afară – vorba versurilor :-D. Fără el, suntem ca la 20 de ani. Vorba cântecului – Fără griji! Plecăm în excursii, participăm la evenimente, mergem peste tot împreună și ne distrăm ca niște adolescenți

9. Reușești să faci mai multe lucruri pentru tine, pentru pasiunile tale?

Trebuie să recunosc: daaaaaa. Am o sumedenie de pasiuni și pentru toate îmi fac timp. Călătoresc des. Citesc. Râd. E foarte bine să fii părinte de copil mic, e așa de încântător să vezi cum cineva se raportează la tine ca la cineva atotștiutor și atotputernic, dar este foarte relaxant să vezi că acel cineva își ia viața în propriile mâini și îți dă spațiu să te mai gândești și la tine.

Personal, cred că există o criză a cuibului gol atunci când ai patrulat pe lângă cuib cu speranța că nicio pană și nicio gheară nu vor ieși din el. 😀 Dar când ești conștient de drumul normal al lucrurilor, te relaxezi puțin câte puțin, de când sunt copiii mici, ceva mai repede când sunt adolescenți și galopant când se apropie de tinerețe…