Uneori nici nu e nevoie să caut prea mult o temă comună cărților unei luni, pentru a scrie titlul, căci tema vine de la sine, de parcă o carte ar atrage-o pe alta și aș citi doar pe subiecte conexe toată luna.
Tema comună a cărților din luna martie 2023 pare să fie cartea, fie sub formă de produs, de pasiune sau de poveste.
Anul meu cu Salinger, Joanna Rakoff, editura Trei
Nu știu dacă aș fi ales cartea asta dacă nu era pentru un club de carte, dar mă bucur că am făcut-o. E plină de informații despre lumea editorială chiar dacă din 1996, o perioadă de tranziție de la mașina de scris la calculatoare și de la telex la fax, o lume în care oamenii de modă veche încă se agață de trecut și în care proaspeții absolvenți de facultate au visuri mari cu privire la viitor.
Joanna Rakoff ne povestește despre cum navighează ea primul an din viața ei ca angajată la o agenție literară care reprezintă câțiva autori cunoscuți, printre care cel mai faimos este J. D. Salinger. Cartea conține foarte multe referințe literare, trimiteri către cărți și scriitori, dar și aprecieri critice la adresa unora, mai ales a cărților lui Salinger. Am citit „De veghe în lanul de secară” în facultate, dar nu-mi aduc aminte să mă fi impresionat atât de mult, poate e cazul s-o reiau să văd dacă o percep acum cu alți ochi.
Nu pricep de ce unii oameni au asociat-o cu filmul Diavolul se îmbracă de la Prada, pentru că nu e deloc așa. În primul rând, protagonista a terminat o facultate de Litere, știe cu ce se mănâncă cărțile, iar șefa ei nu e nici pe departe la fel de despotică precum cea din film. Joanna nu-și lasă jobul s-o acapareze complet până la anihilarea vieții ei personale și nici nu trece prin vreun proces transformațional. La finalul cărții mi se pare la fel de naivă ca la început, iar relatările ei mi s-au părut lipsite de emoție.
„Poate că e pe moarte. Poate că se simte singur. Poate că acum are nevoie de atenție. Poate că și-a dat seama că lucrurile pe care credea că le vrea nu sunt deloc ceea ce vrea de fapt.”
„Coperta primei apariții din De veghe în lanul de secară avea o ilustrație, un desen straniu și frumos – de fapt, poetic – un căluț de carusel, cabrat. Aceea fusese însă prima lui carte și presupun că precedase interdicția privind ilustrațiile și faima care îi permite unui autor să dicteze aspectul copertelor. Să fiu sinceră, îi înțelegeam obiecțiile. Voia ca oamenii care îi citeau scrierile să se apropie de ele absolut inocenți, absolut liberi. Și asta era ceva nobil. Minunat. Dar mai era și imposibil, mi-am dat eu seama, brusc. Pentru J.D. Salinger, vreau să spun. Nimeni, nimeni nu se putea apropia de cărțile lui fără idei preconcepute despre ele. Despre el.”
„E de la sine înțeles, presupun, că acum înțelegeam de ce îi scriau admiratorii, nu doar că îi scriau, ci îi făceau mărturisiri, i se confesau cu atâta perseverență, empatie și compasiune, cu atâta căință. Pentru că experiența lecturării unei povestiri de Salinger înseamnă nu atât citirea unei povestiri, cât sentimentul că Salinger însuși îți șoptește la ureche ce se întâmplă. Universul pe care îl creează devine aproape imediat palpabil și îngrozitor de intens, ca și cum Salinger ar umbla prin lume cu toate terminațiile nervoase expuse. Să îl citești pe Salinger înseamnă să participi la un act atât de intim, încât uneori te face să te simți jenat.”
Viața mea în librăria Morisaki, Satoshi Yagisawa, editura Litera
Am citit-o într-o zi, are dimensiuni reduse, se citește ușor și nu are un subiect prea complicat. Tânăra Takako este anunțată brusc de iubitul ei de un an și ceva că se însoară (evident cu altcineva), lucru care o face să-și dea și demisia de la locul de muncă unde erau colegi. Cu mijlocirea mamei, unchiul Satoru o invită să se mute în cămăruța de la etajul librăriei pe care o deține în cartierul Jimbocho din Tokyo, cartierul cu cele mai multe librării pe metru pătrat din lume. Pare începutul unui film Hallmark, nu-i așa?
Dar vorbim aici de Japonia, de altă civilizație și de alt fel de oameni, așa că nu va continua la fel cu un film Hallmark. Cartea e scrisă la persoana întâi și se simte vocea necoapta a tinerei Takako. Dialogurile sunt protocolare, iar acțiunile tuturor lipsite de pasiune. Nu se petrec schimbări majore sau miracole, tot ce fac personajele își fac cu mâna lor, ca să zic așa. Cartea e lipsita de dramatism sau de răsturnări de situație palpitante, e doar o felie din viața unei tinere care descoperă cărțile și diverse metode de a gestiona doliul, chiar dacă nu e pentru moartea unei persoane, ci a unei relații.
„Nu cred că-ți pierzi timpul, mi-a răspuns cu un surâs blând. Uneori, trebuie să ne oprim ca să înțelegem bine ce ne dorim de la viață. E foarte important să zăbovim un pic, să privim în sufletul nostru. Viața e o călătorie lungă, și uneori trebuie să ne tragem sufletul, ca să ne odihnim. Corabia pe nume Takako, după ce a plutit pe oceanul numit viață, a ancorat la un moment dat la un țărm, și se odihnește înainte să pornească din nou la drum.”
„Vreau să-mi promiți ceva, Takako. Să nu-ți fie teamă să te îndrăgostești din nou. Iar atunci când vei iubi, să iubești din tot sufletul. Chiar dacă va fi să suferi din dragoste, nu uita că e foarte trist să-ți trăiești viața fără să iubești. Îți spun toate astea fiindcă sunt îngrijorat că te-ai închis în tine. Să iubești pe cineva e o adevărată minune, Takako. Orice-ar fi, te rog să nu uiți asta. Inima omului nu poate uita niciodată că a iubit cândva. Amintirea unei iubiri nu poate fi ștearsă din suflet. Dragostea aceea va rămâne pentru totdeauna întipărită acolo.”
Din cer au căzut trei mere, Narine Abgarian, editura Humanitas
Greu de descris cartea asta. Din ce am văzut în online e o carte care a cam împărțit lumea în tabere, ori îți place, ori nu, și cred ca pot înțelege de ce. Mie mi-a plăcut foarte mult, dar eu sunt fana a realismului magic, care e un gen literar greu de scris și nu mulți autori reușesc asta cu succes. La noi, Doina Ruști scrie cel mai bine acest gen și este, de departe, una dintre scriitoarele mele românce preferate.
Cartea lui Narine Abgarian este ca un basm pentru adulți, sau, mai degrabă, ca una dintre poveștile alea transmise prin viu grai de bătrâni, poveste îmbogățită și înflorită până când nu mai știi care e sâmburele ei de adevăr și o iei ca atare. Satul, Maran, m-a dus un pic cu gândul la Macondo a lui Marquez, în ceea ce privește pustiirea și îmbătrânirea. Și tehnica lui Narine Abgarian mi s-a părut un pic similară cu a lui Marquez. Mi-a plăcut rememorarea istoriei fiecărei familii, felul în care evenimentele păreau să se întrepătrundă anume pentru a duce, cândva, în acel punct. Așa cum a spus și autoarea, este o poveste despre speranță și asta mi-a plăcut cel mai mult.