Fragment în avanpremieră: Vara în care am spus doar DA

Ce carte cu parfum de vară! De la coperta super amuzantă și până la titlu, totul te îndeamnă să deschizi repede Bookingul să vezi pe care plajă o s-o citești! Deși Vara în care am spus doar DA de Lindsey Roth Culli face partea din colecția Young Adult, sunt sigură că, indiferent de vârstă, cartea asta va fi pe placul tuturor cititorilor de povești savuroase de dragoste, cu accente comice.

Despre carte

Înainte să-și înceapă viața de adult, Rachel acceptă o provocare: vreme de o vară întreagă va accepta tot ce-i va propune viața, va spune doar DA. De când se știe, Rachel a fost un copil-model. Odată cu terminarea ultimului an de liceu însă, ar dori ca, în sfârșit, să sărbătorească… dar ce anume? Când trage linie, observă că și-a petrecut toată adolescența spunând NU. A spus NU petrecerilor, aventurilor și, în special, băieților. Așa că-i vine o idee trăsnită și haioasă: în această vară va spune doar DA.

Ar vrea să plece într-o călătorie peste hotare? Să meargă la un party unde să joace beer-pong? Să trăiască experiențe noi și să facă greșeli mai mici sau mai mari? Să reînnoiască prietenii vechi și să se îndrăgostească la prima vedere? DA! DA! și DA!

Fragment în avanpremieră:

CAPITOLUL 2

Întoarsă acasă, îmi dau jos roba, mă îmbrac cu colanți și hanorac și îmi adun părul în creștet, apoi cobor scările în fugă, înapoi în bucătărie.

— Uite-o și pe fata noastră, zice tatăl meu vitreg, ridicând privirea de pe cuvintele încrucișate din ziarul local.

Stă la masă lângă o grămadă de nimicuri în stilul familiei Walls: catalogul cu ofertele de săptămâna asta de la Meijer, două pahare de apă abandonate și broșura mea despre ajutorul finan­ciar acordat studenților săi de Northwestern University, mănușa de baseball a lui Jackson, în echilibru deasupra unui teanc de cărți de la bibliotecă, având termenul de returnare expirat.

— Uite una pentru tine. „Din preuniversitar“, pe scurt. Patru litere, cred că începe cu e.

Culeg un strugure din ciorchinii ușor ofiliți de pe blat, gândindu-mă.

— Elev, spun în cele din urmă.

Tata șoptește cuvântul ca pentru sine și îl scrie.

— Aha.

— Hei, să ia cineva asta, vă rog.

Mama intră prin spate, ușa cu plasă trântindu-se în urma ei cu o bufnitură. Mă pupă pe frunte, apoi pune pe blat două cutii de pizza imense, pătate de grăsime. Unul dintre avantaje, când deții un restaurant italian fast casual: avem la dispoziție toată pizza pe care ne-am putea-o dori vreodată.

Și o grămadă pe care nu ne-o dorim.

— Tot reiau în minte discursul tău, îmi spune ea, luându-și de pe încheietură o pungă din plastic pentru cumpărături și sco­țând din adâncurile ei foșnitoare un set de farfurii pe care scrie Felicitări, draga noastră absolventă!, împreună cu un pachet de șervețele asortate.

— Serios, mamă, ai mai auzit vreodată un discurs de absolvire atât de grozav? i se adresează ea bunicii.

— Niciodată, intervine nonna, de pe canapeaua înflorată din sufragerie, tonul ei permițând chiar mai puține argumente decât de obicei. A fost uluitoare.

— Suntem foarte mândri de tine, continuă mama, luându-mi fața între palme.

Mâinile ei sunt aspre, având cuticulele zdrențuite ale cuiva care nu are timp sau răbdare pentru lucruri precum mani­chiura. Antebrațele ei sunt pătate de arsurile produse de cup­torul din restaurant.

— Eu sunt foarte mândră. Foarte, foarte mândră.

Lacrimile încep să-mi înțepe ochii, iar buza tremurândă a ma­mei îmi spune că și ea simte același lucru.

— Hopa, zice nonna, ridicându-se de pe canapea și gemând încet, după care vine să ne îmbrățișeze pe amândouă. Stai că se pornește potopul.

Miroase familiar, a ienupăr și a talc; în timp ce ne strânge în brațele ei surprinzător de puternice, nu mă pot abține și mă gân­desc că, oricât de mult am muncit ca să intru la facultate și să mă car de aici, o să fiu foarte tristă când o să plec.

— Gata, ajunge, zice mama în cele din urmă, și e prima care se desprinde, ștergându-și ochii cu degetele mari. Se ră­cește pizza.

— Pizza e rece deja, zice Jackson, năvălind în bucătărie în pantaloni scurți și șosete lungi, cu părul zburlit cumva în toate direcțiile, deși știu sigur că tata l-a pus să-l dea cu gel mai de­vreme, pentru ceremonie.

Fratele meu are doisprezece ani și își arată vârsta cu orice ocazie.

— Ăsta e tristul adevăr al pizzei de rahat rămase de la alții, continuă el.

— Hei, ușurel, zice tata.

Desprinde celofanul de pe farfuriile de hârtie și le împarte ca pe un pachet de cărți, apoi saltă capacul cutiei de pizza, iar miro­sul untului cu usturoi pe care noi îl punem pe toate blaturile umple bucătăria.

Blatul ăsta special de toată jena e cu pepperoni, măsline negre, ardei gras și… câh!

— Ăla-i ananas? nu mă pot abține eu.

Mama ridică din umeri.

— Nu-mi pot arunca la gunoi rebuturile, nici măcar în ziua absolvirii. Poți, pur și simplu, să-l dai la o parte.

Fals! Spre deosebire de alte topping-uri, ananasul are suc, iar pe ăla nu-l poți lua de pe pizza. Mă gândesc pentru un moment să investighez a doua cutie, dar decid că orice ar fi în ea proba­bil că e mai rău decât ananasul și mă mulțumesc cu felia care a fost cel mai puțin agresată de bucățile de fructe tropicale viu colorate.

Dau la o parte un teanc de facturi ale furnizorilor și mă așez la masă, în timp ce nonna ia o doză de apă minerală cu lămâie și limetă din frigider – cumpărată de la magazinul care insistă că este preferatul ei – și se așază lângă mine.

— Așadar, ia mai spune-mi o dată: de ce ești încă aici?

Îi arunc o privire nedumerită.

— Facultatea începe abia în toamnă, știi, nu?

— Da, mulțumesc. Nu mi-am pierdut mințile complet.

Mă lovește peste cap cu pachetul de șervețele, după care îl desface și îmi întinde unul.

— „Marele și groaznicul“, zice tata peste masă. Patru litere. A doua literă este a.

Nu e o întrebare, dar el așteaptă un răspuns. Amândoi facem cuvinte încrucișate, de când mă știu; a fost unul dintre lucrurile care ne-au unit, atunci când el și mama s-au căsătorit. Acum, când vede că tac, ridică privirea.

— Ce e? Nu-mi spune că ai absolvit acum șase ore și deja ai uitat tot ce ai învățat.

— Cumva, cred că n-am fost la ora de Cuvinte încrucișate.

Bag în gură un ardei iute.

— Țari, îi zic după ce înghit, rânjind spre el, de pe cealaltă parte a mesei. Știi tu, Ivan și Petru.

Nonna clipește spre mine, confuză.

— Ivan cel Groaznic și Petru cel Mare? îi zic.

— Vezi? E uimitoare.

Nonna mă sărută pe frunte, la fel ca mama, acum câteva minute.

— Cine mai vrea pizza? întreabă ea, înainte să pună o far­furie în fața tatei, care încă e pierdut în lumea complicată a rebusurilor.

Ia absent felia și mușcă din ea, mai întâi din crustă.

— Și? insistă nonna din nou, așezându-se lângă mine cu pro­pria felie – a doua cutie era cu cârnați și ciuperci, îmi dau seama acum, lucru pe care l-aș fi aflat, dacă m-aș fi sinchisit să verific. În legătură cu petrecerea aia…

Clatin din cap.

— Vorbești ca Ruoxi.

— Ru e la petrecere? ridică nonna din sprâncene. Și tu nu ești?

— Nu există nicio petrecere! mint eu.

— Las-o în pace, îi zice mama, fluturând mâna în aer.

Un lucru pe care l-am apreciat întotdeauna la mama este că – spre deosebire de aproape toți ceilalți din viața mea – ea nu m-a cicălit niciodată, spunându-mi să ies din zona de confort sau să-mi încerc norocul din când în când! Ea, mai mult decât oricine, înțe­lege perfect: o mișcare greșită te poate duce pe o cale fără întoar­cere. O singură greșeală îți poate schimba întregul curs al vieții. La urma urmei, i s-a întâmplat și ei, deși nu a spus-o niciodată atât de direct. Totuși, nu e un secret că eu m-am născut în ceea ce ar fi fost primul ei an de facultate sau că până să-l întâlnească pe Jim a fost o mamă singură, care încerca să mă crească din bacși­șuri de chelneriță. A fost impulsivă o singură dată, nu s-a gândit înainte să acționeze. Și a plătit pentru asta.

— Chiar dacă ar fi fost o petrecere, nu m-aș fi dus, zic, înghi­țind restul de crustă de pizza, apoi mă ridic și arunc farfuria din hârtie.

Mă îndrept spre scări, îmi iau un sifon, ținându-l în sus, în semn de salut.

— Am o întâlnire sexy în seara asta… (văd entuziasmul pe fața nonnei) cu o carte.

— Ce-ți mai seamănă! îi zice tatei. Asta numai de la tine a-nvățat-o!

Nonna se uită spre tata, care încă are nasul îngropat în rebus. Pare că îl mustră, dar știu sigur că amândurora le place ideea că am luat ceva de la el, dă-le naibii de gene.

— „Bois de Boulogne, de exemplu“! strigă tata, în timp ce mă îndrept către scări, spre dormitorul meu. Patru litere. Se termină cu c.

— Nu te uita la mine, zice mama. Eu vorbesc italiană, nu franceză.

— Parc, strig eu spre bucătărie.

Râsul nonnei este ultimul pe care îl aud când închid ușa dormitorului.

Am vorbit serios când i-am spus nonnei că intenționez să-mi petrec vara asta recuperând toate lecturile extrașcolare pe care le-am lăsat deoparte pe parcursul ultimilor patru ani, dar abia mă pot concentra, pentru că prin fereastra deschisă se aud sunetele petrecerii lui Bethany: basul unui cântec de Beyoncé. Plescăitul produs de cineva care se aruncă în apă. O fată care râde atât de tare, de parcă ar sta chiar aici, în patul meu.

Mă răsucesc pe saltea și îmi sprijin brațele pe pervazul feres­trei, privind afară, prin întunericul albăstrui. E temperatura aceea minunată, între cald și răcoare, când ultimele rămășițe ale căldurii de peste zi încă persistă în aer. Simt mirosul de caprifoi amestecat cu mirosul sălciu al pârâului îngust, cu fundul acoperit de pietre, care curge în spatele casei noastre. Inspir, urmărind câțiva puști care aleargă pe pontonul lui Bethany, apoi se opresc chiar pe margine. Doi dintre ei se prăbușesc de râs, aproape să cadă în apă. Rămân acolo o vreme, privind stelele, iar eu mă uit cum se rostogolesc unul spre celălalt și încep să se sărute. Nesăbuiți, mă gândesc, știind, încă de când îmi vine în minte cuvântul, că par chiar mai bătrână – și, cu siguranță, mai ur­suză – decât nonna. Sinceră să fiu, nici măcar nu sunt sigură ce pare mai riscant și nepotrivit: alergarea sau sărutul.

Îmi întorc privirea și observ o altă pereche care stă în picioare în depărtare, contururile lor întunecate fiind abia vizibile printr-un pâlc de pini de pe malul opus: Clayton și Bethany, îmi dau seama imediat, aplecându-mă în față, fără să vreau.

Probabil că e ciudat faptul că aș recunoaște oriunde postura lui Clayton, căci forma corpului său îmi pare evidentă chiar și de la o sută de metri distanță, deși îmi place să cred că este pur și simplu o dovadă a spiritului meu de observație și a faptului că sunt atentă la procesul de documentare.

Totuși, situația reală rămâne aceea că până astăzi eu și Clayton am avut exact trei interacțiuni substanțiale pe tot parcursul lice­ului și niciuna dintre ele nu poate fi considerată promițătoare din punct de vedere romantic.

Iată…

Cele mai mari succese ale lui Rachel și Clayton

1. În primul an, am avut geometrie cu domnul Rosen, un sadic care purta zilnic niște pantofi TOMS kaki, chiar și iarna și căruia îi plăcea să ne pună să ne întrecem în fața clasei. Eu con­curam cu Victoria Ahmed și eram convinsă că o să câștig, astfel că tocmai mă pregăteam să țopăi victorioasă, când mi-am dat seama că, de fapt, scrisesem pe tablă, cu litere de câțiva centime­tri, „proprietatea Clayton a înmulțirii“, în loc de „proprietatea comutativă a înmulțirii“.
2. În clasa a X-a, eram la Moxie’s și tocmai luasem un cornet de înghețată pentru mama, când m-am întâlnit cu el cumpă­rând înghețată împreună cu toată familia – inclusiv mama lui, îmbrăcată cu haine Tory Burch, care s-a aplecat la urechea mea și m-a informat politicos că aveam fusta prinsă în chiloți. Clayton n-a comentat nimic în clipa aia.
3. În ultimul an, aveam o oră liberă și am trecut pe la labo­ratorul de chimie, să returnez un manual pe care îl împrumuta­sem de la doamna Lee, iar acolo am dat peste Bethany și Clayton, care se giugiuleau de zor. Trei luni mai târziu, imaginea este încă vie și-o pot vedea perfect cu ochii minții: Bethany se urcase pe marginea uneia dintre băncile înalte, iar Clayton stă­tea între picioarele ei, iar mâinile lui elegante urcau pe coapsele ei îmbrăcate în blugi. O făceau cu atâta entuziasm, încât proba­bil că aș fi putut pleca fără ca vreunul din ei să observe, doar că am fost atât de surprinsă, încât am răsturnat un întreg cărucior cu eprubete, care s-au împrăștiat pe tot linoleumul cu un sunet asemănător exploziei de la Cernobîl.

În seara asta, cei doi stau față în față pe malul apei, nu se apro­pie, dar nici nu se îndepărtează. Bethany se apleacă o clipă, un sărut, poate, dar e greu să-mi dau seama. Mă ridic în genunchi pe saltea, mijind ochii prin geamul cu plasă, să văd mai bine, și dorindu-mi să am un binoclu, deși, sincer, ar fi cam exagerat, chiar și pentru mine. Orice se întâmplă durează doar o fracțiune de secundă, înainte ca ea să se dea înapoi, îndepărtându-se mai mult de el. Doamne Dumnezeule, se ceartă? Nu ar fi prima dată când, de sus, din dormitorul meu, îi surprind certându-se. Vara trecută, ea l-a împins direct în pârâu.

După o clipă, Bethany clatină din cap și se întoarce în direcția casei, cu mâinile vârâte în buzunarele pantalonilor scurți din blugi, perfect franjurați. Mă aștept ca Clayton s-o urmeze, dar el ră­mâne pe lângă pârâu, aplecându-se o clipă și trecându-și degetele pe pământ, apoi se ridică ținând în mână câteva pietricele, pe care le aruncă în apă, cu un plescăit sonor. Tocmai atunci în­toarce capul, de parcă s-ar uita spre geamul meu. Spre mine.

Mi se oprește răsuflarea și mă cuprinde un val de panică, îna­inte să-mi amintesc că n-are cum să mă vadă.

Stai așa. Are cum să mă vadă?

Atunci, Clayton ridică o mână și o flutură.

O, Doamne! Mă vede!

Aterizez cu fața în perne, lăsând să-mi scape un geamăt de groază înăbușit. Poate că sunt pe moarte. Da, am murit.

Mă dau jos din pat și mă târăsc până la întrerupător, întind mâna și mă ridic în picioare pentru o fracțiune de secundă, apoi sting lumina.

Când îmi fac curaj să arunc din nou o privire afară, la adăpos­tul întunericului de data asta, locul de lângă pârâu de pe malul unde e casa lui Bethany este gol.

Dincolo de pârâu, petrecerea e în toi.”