Am reușit să citesc două cărți de debut românești și mi-au plăcut foarte mult, așa că m-am gândit să scriu un articol separat, în loc să le includ în articolul cu cărțile lunii ianuarie, care va fi mai lunguț anul ăsta, față de alți ani 😀 Sau față de alte luni, în care n-am citit deloc.
Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă, Alex Olteanu, editura Polirom
Am început să cumpăr mai des cărți de debut (fiind și eu, debutantă, la rândul meu) și, pentru că sunt o corporatistă care lucrează de acasă, m-a tentat titlul acestei cărți. Am urcat-o în teancul de citit pentru că a citit-o soțul și i-a plăcut mult și am vrut să văd de ce.
Înțeleg de ce i-a plăcut lui, ca bărbat te identifici mai ușor cu protagonistul: Andrei, un graphic designer tânăr, celibatar, însingurat, care câștigă suficient pentru un trai decent (apartament în chirie lângă Parcul Văcărești și mașină hibrid), dar care trăiește într-o permanentă stare de nemulțumire, dată de un cumul de factori: nu are o relație, lucrează de acasă, nu are un grup stabil de prieteni, nu pare să aibă hobby-uri sau alte preocupări și visează mereu la meseria pe care ar fi putut s-o facă dacă și-ar fi urmat pasiunile din facultate.
Nu e de mirare că în această stare de perpetuă nemulțumire, nu par să i se întâmple prea multe lucruri bune lui Andrei, e ca și cum cu cât se afundă mai mult în nemulțumire și lipsă de acțiune, cu atât i se întâmplă chestii mai nasoale.
Nu știu cum să zic asta, fără să fiu brusc în postura lui Andrei în discuția cu șefa lui despre politicile de incluziune ale companiei, dar mi se pare că romanul descrie viața multor tineri de aprox 30 de ani din ziua de azi, debusolați, fără grup de sprijin de niciun fel, fără perspective amoroase, cu sau fără bani (personajul Maria, de ex, obsedată să facă doar ce-i place, dar trăind din te miri ce) și veșnic nemulțumiți, veșnic dorindu-și să facă altceva, dar neavând efectiv curajul s-o facă, sau făcând și eșuând, mereu cu privirea la alții care par sa se descurce mai bine, fără un scop bine definit în viață.
Pasajul în care Andrei se bagă în pat de Revelion, urmărind jocul de lumini de pe perete, cu spatele la fereastră, e de-a dreptul sfâșietor. Mă face să mă bucur că am o vârstă, dar mă sperie că așa vor ajunge și copiii mei și că asta e inevitabil.
Fără instrucțiuni de folosire, Ioana Burtea, editura Nemira
Am început cartea asta chiar atunci când am primit-o, după ce a apărut. Era să mi se ardă ciorba pe foc, așa de absorbita am fost de lectura ei. Dar acel prim capitol m-a afectat mai mult decât credeam și am lăsat-o deoparte o vreme, simțeam că nu pot s-o duc. Apoi mi-am zis: dacă Ioana a putut să supraviețuiască și să și scrie despre asta, atunci poți și tu s-o citești. Și a fost, pur și simplu, uimitoare, cea mai bună carte românească pe care am citit-o în ceva timp și spun asta bazându-mă pe emoții, pe ce am simțit eu când am citit-o, pentru că nu-mi asum nici pe departe veleități de critic literar.
Cartea asta e ca un pumn în stomac. O citești și te doare și totuși n-o lași din mână. Mi-a plăcut foarte mult și mi-e oarecum ciudat să spun că mi-a plăcut o carte despre abuz, despre traume emoționale, despre pierderi, despre relații eșuate, burnout profesional și depresie. Ce poate să-ți placă la o asemenea carte?
Păi poate să-ți placă felul în care e scrisă, cu o luciditate tăioasă, fără eufemisme. Felul în care autoarea scormonește, analizează, documentează și redă traumele prin care a trecut, punându-le în context fără ca acest context să pară o justificare. Mi-au plăcut trimiterile diverse la studii și cărți, care te fac să vrei să afli mai multe, felul în care a redat modul în care noi, femeile, găsim mereu justificări bărbaților/șefilor pentru a le scuza comportamentele, uneori din teama de ei, alteori din teama de singurătate/eșec profesional.
Citind cum a început relația ei cu Răzvan mi-am adus aminte o chestie pe care nu mai știu unde am citit-o: ceea ce te-a deranjat cel mai mult la începutul relației e ceea ce va duce la finalul ei, până la urmă. Ioana avea nevoie de un protector și Răzvan n-a fost acela.
Scena de la înmormântarea mamei ei m-a făcut să plâng și să râd în același timp, a fost atât de autentică și în același timp atât de ireală, încât am crezut fiecare cuvânt
Mi-au plăcut paginile dedicate prieteniei din grupul ei de fete, eu cred în prietenia feminină, dar acolo e alt nivel, e acel “la bine și la rău” adevărat care începe să devină din ce în ce mai rar în societatea în care trăim. M-am bucurat pentru ea că a avut parte de așa ceva, că a avut și raze de soare în perioade foarte grele.
Am citit cartea, pe alocuri, ca pe un roman, sperând într-un fel de happy-end, dar neașteptându-mă la el, conștientă că citesc memorii și nu ficțiune, dar dorindu-mi din inimă lucruri bune pentru Ioana, după toate suferințele, frământările, dezamăgirile și căutările din viața ei de până acum.
Am fotografiat și subliniat o grămadă de citate (le redau mai jos), dar ele sunt doar o mică parte din câtă înțelepciune găsești în cartea asta. Fără să-și fi propus neapărat, a scris o carte motivațională, o carte self-help despre relații, despre etica și epuizarea profesională, despre relațiile de familie și cele cu prietenii, o carte despre tinerețe și intensitatea trăirilor ei, despre reușită și eșec, despre vindecare și maturizare. Nu cred că Ioana și-a propus să dea sfaturi cuiva, dar nu poți citi cartea ei fără să absorbi toate învățămintele pe care un om atât de trecut prin viață la doar 38 de ani are să ți le transmită.
Chiar mă gândeam la un moment dat, comparându-mă pe mine la 23 de ani, de o naivitate înfiorătoare, abia terminând facultatea și plecând în lume din confortul de acasă de la părinți, și Ioana cea de 23 de ani, care trăise deja cât pentru zece vieți, că n-are cum să nu te impresioneze povestea ei de viață și, mai presus de toate, curajul colosal de care a avut nevoie pentru a o publica. Un debut excepțional, din punctul meu de vedere
Citate:
„Era, într-adevăr, cel dintâi eșec, dar mai grav era că nu mă învățase nimeni valoarea experiențelor pe care le etichetăm drept eșecuri. Nu mi-a spus cum te pot ajuta rateurile să înveți lucruri despre tine, cum te aduc cu picioarele pe pământ. Nu mi-a spus că uneori sunt necesare pentru ținerea egoului sub control, acel ego care se tăvălește pe jos de durere la o simplă critică, dacă nu e antrenat să o absoarbă. Eu știam că eșecurile sunt rele și că spun ceva rău despre mine: că nu sunt suficientă.”
„Yoyo, te enervezi degeaba, problema ta nu e de condiție fizică, mi-a zis Vasi în, probabil, una dintre cele mai semnificative lecții de viață pe care le-am primit. Tu nu știi să stai cu disconfortul, fugi de el. Și îl iei ca pe un eșec, de parcă dacă o activitate nu-ți vine ușor, ai dat greș.”
„Dacă am înțeles ceva după șapte ani de terapie, introspecții și lecturi despre relații, este că problemele de intimitate și de comunicare se rezolvă în relație. Nu în singurătate. Nu pedepsindu-te cu lipsa iubirii și nu pedepsindu-l pe celălalt pentru că te-a rănit.”
„Însă cine e întreg vreodată: Cine ia 10 la extemporalul relațiilor? Sunt o mare a fană a lucratului la sine și sunt ferm convinsă că a-ți vărsa problemele nerezolvate pe altcineva e egoist. Dar e o linie fină între a vărsa și a fi vulnerabil și asumat în a spune „asta aduc eu în relație, o să lucrez în continuare la mine, ajută-mă și tu pe drum.”
„Una dintre scriitoarele mele de suflet, Carson McCullers, a scris că „adevărul tăios e că, în profunzime, în secret, pentru mulți oameni condiția de a fi iubit e intolerabilă.” Începeam să mă întreb dacă nu mă număram printre ei. Și nu mă refer la faptul că respingeam ideea de iubire, dar poate nu metabolizam bine conceptul de iubire „așezată”. Îmi dădea cu virgulă dacă persoana de lângă mine nu era atât de consumată de relație cum eram eu, dacă putea să-și vadă de viață chiar dacă nu eram prin preajmă. Sau dacă nu mă trecea prin foc și sabie, dacă nu mă punea să demonstrez că merit iubire. Știam rațional că nu e OK, dar nu înțelegeam, la modul ăla profund, de ce totuși nu s-ar putea. Nu s-ar putea să fiu eu o excepție?”
„Relațiile nu mor în drame zgomotoase – deși au existat – ci după o lungă comă a sâcâielilor cotidiene.”
„Mai știu că aceeași tiranie m-a blocat în niște convingeri nocive sau măcar imperfecte, cum ar fi că totul are o explicație și o soluție, că există adevăruri obiective, că totul depinde de cât de bine controlezi situațiile, reacțiile, propriile emoții, că sentimentele sunt mișto până când încurcă. Am avut impresia că sunt singura persoană pe care pot să mă bazez și că, oricât de mult ai iubi pe cineva, nu e înțelept să-i oferi acces total la ființa ta, la gândurile tale. Am învățat că mai bine nu-mi exprim nemulțumirile, pentru că atunci pare că cer ceva și eu nu vreau să cer nimic de la nimeni. Am învățat să-mi dau ochii peste cap la declarații absolute de genul „nu ți-aș face rău” pentru că, să fim serioși, eu știu prea bine că nu poți să spui asta.”