Încerc de ceva timp să-mi regăsesc plăcerea de a citi cărți pentru copii – și altele decât cele pe care le traduc, adică. Ce-i drept, cam trag de mine, pentru că timpul meu e așa limitat, că atunci când găsesc jumătate de oră, prefer s-o dedic lecturilor mele de adult, iar Vlad încă nu vrea să-i citesc romane fracționate pe seri/zile diferite.
Însă încerc să nu uit că prima mea pasiune a fost literatura pentru copii, așa că, ocazional, mai strecor și câteva ceva din universul copilăriei în lecturile mele și doar ale mele, și nu cele pe care le împărtășesc cu Vlad (care are niște preferințe destul de specifice în materie de lectură).
În lunile care au trecut am reușit să citesc două astfel de cărți: una clar pentru copii și una despre copii și copilărie dar pentru adolescenți sau chiar adulți. E ceva la amintirile din copilărie ale copiilor care au trăit mai demult care le face greu de înțeles pentru copiii din ziua de azi, cel puțin la vârste mai fragede.
O fată pe nume Willow, Sabine Bohlmann
Ilustrații: Simona Ceccarelli, traducere: Iulian Bocai
O carte pentru copii despre o fetiță care descoperă că a moștenit puterea vrajitoriei de la strămătușa ei care i-a lăsat, pe lângă puteri magice, și o pădure pe care trebuie s-o protejeze de dezvoltatori imobiliari hrăpăreți. În plus, Willow trebuie sa le identifice și să le inițieze și pe celelalte 3 fetițe care formează un adevărat cerc al vrăjitoarelor, fiecare cu elementul ei: foc, apă, aer, pământ.
Cartea e drăguță, dar finalul mi se pare prea grăbit și obținut prea ușor. Au rămas lucruri nelămurite, așa că așteptăm cu nerăbdare și traducerea celorlalte volume din serie. Partea cea mai frumoasă e conexiunea lui Willow cu natura, cred că e ceva ce lipsește foarte mult copiilor din ziua de azi.
Recomandare de vârstă: 10+
Alex Neptun și salvarea dragonului, David Owen
Dacă tot vorbim de conexiunea copiilor cu natura, nu pot să nu menționez și această carte tradusă de mine, despre poluarea oceanelor. Cartea e destul de didactică așa, dar are și mult umor și o grămadă de aventuri, așa că sigur va fi pe placul copiilor. Tocmai am terminat de tradus și volumul al doilea, așa că eforturile lui Alex Neptun de a curăța oceanul continuă cu și mai multe întâmplări palpitante. Cartea e doar 10 lei acum, la reducere, și vă asigur că merită.
Recomandare de vârstă: 10+
Maniunea, Narine Abgarian
Traducere: Anca Irina Ionescu
E greu de descris și de definit cartea asta. E o carte despre copii și copilărie, dar nu e o carte pentru copii. E o carte cu mult umor, dar nu e o carte amuzantă. Narine Abgarian are, cu siguranță, un har de povestitoare căci reușește să te captiveze, chiar dacă descrie multe întâmplări care mie mi-au ridicat părul pe ceafă.
Maniunea este povestea copilăriei autoarei, alături de familie și de prietena ei cea mai bună (Maria, alintată Maniunea) în Armenia sovietică a sfârșitului anilor 70, începutul anilor 80. Ion Creanga era mic copil pe lângă fetele astea care o țin dintr-o poznă în alta (unele cu potențial periculos) și care mănâncă bătaie la fiecare câteva pagini. Știu că aia a fost copilăria comunistă a multor copii, dar bătăile pe care le îndurau cele două fete erau crunte și nu o dată mi-a fost milă de ele, mai ales când sunt închise în pivniță, de exemplu, sau când Maniunea strigă la mama lui Narine că mai bine îi dă cu găleata în cap decât să-i spună bunicii ei ce făcuseră (ceva foarte grav, de altfel).
Bunica a fost un personaj detestabil, efectiv nu a existat nimic care s-o „salveze”. Știți tehnica asta din literatură, când un personaj odios e prezentat și într-o altă lumină, prin dragostea lui față de ceva (literatură, animale, propriul copil etc) care să-i dea o fațetă umană. La Ba nu am văzut așa ceva. A fost un personaj și un om care a trăit pentru a-i face nefericiți pe cei din jur și pentru a le face viața amară.
Am suferit pentru Maniunea, despărțită de mama ei și crescută de Ba și de un tată mai mult absent, prea slab pentru a se impune în fața mamei lui, un copil mare, ale cărui rebeliuni ocazionale erau aspru pedepsite și pe care îl „conducea” până și mașina (aparent înzestrată cu oareșce proprietăți magice) și n-o conducea el pe ea.
Personajul meu preferat a fost Karine, bătăioasa familiei – episodul cu mersul la film a fost foarte hilar. De Narine știu ce a făcut în viață, dar aș fi curioasă ce a ajuns Karine și ce s-a întâmplat cu Maniunea, uneori vezi ceva în copii când sunt mici și te întrebi cum vor arăta personalitățile lor adulte.
Cel mai interesant lucru la cartea asta este felul în care este prezentat raționamentul unor copii pentru a face ceea ce noi numim „pozne” și care pentru ei sunt lucruri serioase. Fetele nu făceau niciodată în mod gratuit ceva, pentru a-i enerva pe adulți sau pentru a distruge lucruri, ci din motive adesea inocente care nu erau înțelese de cei mari (nici nu căutau să le înțeleagă, doar să le afle, voiau să știe de ce au făcut un anume lucru fără să înțeleagă joaca, descoperirea, experimentarea sau naivitatea din spatele lor).
O carte absolut „maniunată” (mă scuzați, nu m-am putut abține de la jocul de cuvinte) pe care o recomand oricui vrea o carte la care să și râdă, să se și întristeze și, mai ales, să saliveze! Cartea este presărată cu relatări despre mâncare, adesea cu descrieri care te lasă poftind la delicatese armene și georgiene…