Am citit cinci cărți în luna aprilie (de fapt patru și pe una am ascultat-o pe Voxa) și era cât pe ce să nu fie decât trei, dar am tras tare pe ultima sută să termin ce începusem, așa că am despre ce scrie.
Dicționarul cuvintelor pierdute, Pip Williams, editura Nemira
În general, îmi place când un autor ia un fapt real și ficționalizează un mic aspect al lui, creând o întreagă poveste complet credibilă, dar cartea asta mi s-a părut lălăită în prima parte și repezită în ultima. Cu toate astea, Pip Williams reușește foarte bine să ne convingă că au existat și femei care au lucrat la elaborarea primului dicționar englez și că munca lor a făcut diferența în culegerea cuvintelor și introducerea lor în volume.
Am simțit povestea lui Esme ca pe un fel de recuzită, pentru că adevărata poveste este a dicționarului și a vremurilor în care acesta a fost creat – mișcarea sufragetelor și condiția femeilor, Primul Război Mondial și pierderile de vieți prețioase.
Cred că a fost un volum extrem de greu de tradus și, ca traducător, am înțeles toate compromisurile pe care a fost nevoită traducătoarea să le facă si mi s-a parut ca a facut o treaba bună (nu am cartea la mine acum, iar pe site nu găsesc numele traducătorului – chiar nu înțeleg cum de editura Nemira nu pune pe site numele traducătorului). Sunt cam multe greșeli de ortografie în carte sau cuvinte uitate aiurea prin text, un pic de redactare mai atentă ar fi făcut diferența.
„Îmi dăruise ceva ce-mi doream încă de când mă luase de mână de prima oară. Nu era dragoste; nici pe departe. Era cunoaștere. Bill a luat cuvinte pe care le scrisesem pe fișe și le-a transformat în locuri pe corpul meu. Mi-a oferit senzații pe care nici cea mai iscusită întorsătură din condei nu le-ar fi putut defini. Spre final, am auzit plăcerea vuind în răsuflarea mea, mi-am simțit spatele arcuindu-se și gâtul întinzându-se pentru a-și dezvălui pulsațiile. Mă abandonam, dar nu lui. Asemenea unui alchimist, Bill transformase vulgaritățile lui Mabel și explicațiile Tildei în ceva frumos. Eram recunoscătoare, dar nu eram îndrăgostită.”
„De Tilda îmi era cel mai dor, absența ei era cea care îmi provocase durerea mistuitoare. Avea idei pe care voiam să le înțeleg și spunea lucruri pe care eu nu puteam să le spun. Îi păsa mai mult de ceea ce conta și mai puțin de ceea ce nu. Când eram cu ea, simțeam că sunt în stare de lucruri extraordinare. După ce a plecat, mă temeam că nu voi mai fi niciodată.”
„Dicționarul este o carte de istorie, Esme. Dacă m-a învățat ceva este că modul în care percepem lucrurile acum se va schimba cu siguranță. Cum se vor schimba? Păi, pot doar să sper și să speculez, dar știu că viitorul tău va fi diferit de cel la care mama ta ar fi putut visa la vârsta ei. Dacă noii tăi prieteni pot să te învețe ceva despre asta, îți sugerez să-i asculți. Dar încrede-te în judecata ta, Esme, despre ce idei sau experiențe ar trebui să preiei și pe care nu. Eu o să-ți spun întotdeauna părerea mea, dacă mi-o ceri, dar ești o femeie în toată firea. Deși unii s-ar putea să nu fie de acord, cred că este dreptul tău să-ți iei propriile decizii și nu o să insist să ai acordul meu.”
Astfel de lucruri mărunte, Claire Keegan, editura Trei
O carte optimistă despre lucruri triste, cu un final deschis. Nu știam nimic despre existența spălătoriilor magdalene din Irlanda și m-am înfuriat citind mai multe despre asta ulterior. Trebuie s-o reiau în scris, am ascultat-o pe Voxa, dar nu mi-a plăcut deloc cum a fost citită și sunt sigura că am ratat multe pasaje frumoase din cauza lecturii.
Când ne vom reîntâlni, Rebecca Yarros, editura Litera
Traduc acum o carte de Rebecca Yarros, așa că am vrut să mai citesc și altceva scris de ea și această carte a fost o alegere foarte bună. Un romance slow burn (poate un pic prea slow burn) între doi oameni cu probleme de atașament care își alină constant fricile unul altuia.
O întâlnire întâmplătoare într-un avion care se prăbușește și o altă întâlnire întâmplătoare ani mai târziu, pe o plajă, îi aduce împreună pe Izzy și pe Nate ca pe două mingi de plajă pe care marea le tot izbește una de alta și apoi le îndepărtează cu un val puternic. Izzy și Nate se plac, dar au prea multe piedici pentru a fi împreună, așa că e nevoie de niște ani buni pentru ca sentimentele lor să fie suficient de puternice pentru a lucra activ la îndepărtarea acestor piedici. Se vede că Yarros s-a străduit să scrie un romance care să nu fie chiar tipic pentru ce se publică acum, iar dacă i-a ieșit sau nu, rămâne să decidă cititorii.
Crimă în lumea anticarilor, C. L. Miller, editura Litera
Un murder mystery clasic și spun clasic în sensul că e mai degrabă stil Agatha Christie, decât ce se publică acum, thrillere psihologice care numai murder mysteries nu sunt. Insist pe mai degrabă, pentru că, evident, nu încape comparație între cărțile polițiste ale vestitei scriitoare și cea de față. A fost prima carte în multă vreme pentru care am stat până la 12 noaptea s-o termin dar, pe de altă parte, contrar obiceiurilor mele, nu i-am citit finalul în avans, ceea ce înseamnă că n-a fost chiar atât de palpitantă pe cât m-aș fi așteptat.
Mi-a plăcut din carte tot ce ține de antichități, chiar am căutat pe Google ulterior mai multe despre păsările Martin Brothers. Mi-a displăcut schimbarea constantă de perspectivă, trebuie să mă reobișnuiesc cu vocea narativă la fiecare capitol, iar asta mi s-a părut obositor, mai ales că nu oferea chiar atât de mult insight în poveste pe cât ar fi trebuit.
Nu este un debut strălucitor, sunt convinsă că autoarea poate mai mult de atât, însă e o carte bine documentată și sunt convinsă că n-a fost ușor de scris. Din punctul meu de vedere a fost o carte în care personajul secundar, mătușa Carole, fură scena în defavoarea protagonistei: Freya, fosta vânătoare de antichități, actualmente fără ocupație (sau poate are, nu m-am prins exact ce face), ieșită dintr-o căsnicie abuzivă, mama unei adolescente proaspăt plecată la facultate. Finalul e un pic încâlcit și oarecum previzibil, eu a trebuit să recitesc unele pasaje să mă prind exact care a fost mobilul crimei.
Povești cu femei măritate, Cristina Campos, editura Trei
„Povești cu femei măritate” este o carte despre adulter. Și spun asta de la bun început pentru oamenii care au o sensibilitate pe acest subiect și ar prefera să nu-l întâlnească într-o carte. Titlul este dat de rubrica pe care Gabriela, protagonista cărții, o are într-o revistă pentru femei din Spania. Alături de prietenele ei, Silvia (fotografă, măritată cu doi copii), Cosima (stilistă, aristocrată, într-o căsnicie nefericită) și Eugenia (șefa lor, mai în vârstă, într-o căsătorie de 40 de ani), Gabriela explorează mai multe fațete ale căsniciei nefericite și felul în care fiecare dintre ele își gestionează propriile relații toxice sau lipsite de iubire, tandrețe, comunicare, împlinire sexuală.
Cartea nu încearcă în absolut niciun fel să justifice adulterul, de altfel reacțiile personajelor care află că sunt înșelate (fie bărbați sau femei) sunt majoritatea de o durere profundă, zguduitoare, transformatoare (cei înșelați devin brusc aproape călăi ai partenerilor infideli), dar la vârsta pe care o am acum, am putut înțelege altfel de ce a fost atât de ușor pentru Gabriela să cadă în această capcană și, mai apoi, să-și repună viața pe șine cu foarte mare greutate. Nu am judecat nicio secundă niciun personaj (deși au fost vreo două care m-au iritat puțin, în special din rândul bărbaților), chiar dacă poate nu am fost neapărat de acord cu alegerile lor. Mi s-a părut că Cristina Campos a făcut o treabă bună cu felul în care și-a prezentat galeria de personaje, deoarece în momentul în care faci dintr-o adulterină personajul principal al cărții (teoretic personaj negativ, conform cutumelor sociale, nu?) riști să-ți îndepărtezi cititorii.
Cartea are multe recenzii negative în limba spaniolă, dar cred că asta ține de trigger-ele pe care le au oamenii legate de acest subiect și de părerea aparent generalizată că o persoană care înșală nu are dreptul la replică.
„S-a acoperit cu cearșaful alb din trei sute de fire de bumbac tors în Senegal, care proteja mereu patul lor conjugal. Pentru că infidelitatea feminină abilă, psihologică se poate ascunde în romanele pe care soția ta le-a citit și care zac de ani întregi printre cărțile ei vraiște de lângă patul în care a dormit. Infidelitatea feminină abilă, psihologică se poată găsi într-o nouă pereche de pantofi de running pe care soția ta i-a cumpărat din magazinul Nike de lângă Zara de pe bulevardul Gracia. Sau, în acest caz, infidelitatea feminină abilă, psihologică poate acoperi trupul pe jumătate dezgolit al Cosimei cu un cearșaf din bumbac alb, lucrat din trei sute de fire și confecționat într-un mic atelier de țesut dintr-un sătuc senegalez.”
„Orice creator, dacă este cât de cât inteligent – și Pablo era – se simte nesigur în fața operei lui. Bineînțeles că se simte. Chiar dacă a vândut nu știu câte exemplare din romanul anterior. Chiar dacă romanul său a fost tradus în multe limbi. Chiar dacă este copleșit de laude. Chiar dacă părerea criticilor și părerea publicului coincid. În plus succesul unui roman anterior cântărește foarte mult, pentru că ultimul său roman, atât de lăudat, a fost poate mai bun decât cel pe care-l scrie de doi ani.”
„La finalul unui roman, scriitorii, în general, renunță să mai scrie pentru câteva luni. Pentru că scrisul este epuizant. Epuizează creierul. Îl golește. Dar nu îl golește pentru tine. Îl golește pentru alții. Iar golirea acestuia poate fi copleșitoare. Scrisul obosește. (…)
În plus, scriitorului îi este greu să se despartă de personajele sale, pentru că le iubește. Le-a modelat așa cum a dorit el, dându-le o personalitate proprie, un corp ales. Timp de unu, doi, trei, patru, cinci ani din viața lui. Trăiește în schizofrenie și între două lumi: a lui și a personajelor sale. Iar dacă scriitorul nu crede în povestea pe care o creează, nu o trăiește, nu se bucură de ea, nu plânge cu ea, nu râde cu ea, nu simte plăcerea și durerea propriului său alter ego, nu va reuși niciodată să-l convingă pe cititor.
De aceea e atât de greu să-ți îngropi personajul. Să-l omori. Să faci să dispară lumea care nu-i mai aparține scriitorului, ci cititorului, și să dai naștere altei lumi.”
Care carte vă tentează din cele trei?
Toate mă tentează dar Povesti cu femei măritate cel mai mult.
Ti-o imprumut daca vrei.