La teatru în 2024: Spectacol în două acte

Anul ăsta am fost atât de puțin la teatru, încât atunci când am luat la verificat dosarul cu Bilete din căsuța de email, n-am găsit mare lucru 😀 Am fost la multe spectacole pentru copii (la teatrul Stela Popescu, la Țăndărică, la Opera Comică), dar pentru adulți am fost la teatru doar de două ori (de asta am și pus titlul „Spectacol în două acte”) și am mai fost o dată la un performance de dans contemporan la Centrul Național al Dansului București.

O să preiau și aici recenziile pe care le-am scris pe Facebook celor două spectacole, cu mențiunea că opiniile sunt subiective și că fiecare percepe diferit un spectacol, în funcție de bagajul emoțional, cultural sau personal pe care îl are.

Antologia dispariției – regia Radu Afrim, văzut la Iași la Teatru la Cub.

O să încep prin a spune că atunci când am cumpărat biletele, ori nu scria durata pe nicăieri, ori n-am fost eu atentă, pentru că am aflat prea târziu că ține aproape 4 ore cu tot cu pauză. Dacă știam asta dinainte, probabil că nu mai luam bilete. Din motive de probleme cu coloana, îmi vine foarte greu sa rezist atâta timp nemișcată în scaun, fără să mă foiesc foarte mult.

E drept că a fost crunt, când m-am ridicat la pauză, am crezut că o să cad din picioare, dar a meritat cu vârf și îndesat! Îmi aduc aminte că i-am spus prietenei mele când am ajuns la teatru că dacă nu rezistăm sau nu ne place, plecăm la pauză. Nu doar că n-am plecat, dar am stat acolo, concentrate, până la final.

„Antologia dispariției” e un spectacol care ori îți place, ori nu, cred că e puțin loc de așa și așa, atunci când vorbești de el ca despre un întreg.

Dincolo de textele despre „dispariția”/pierderea inocenței, a năzuințelor, a libertății, a speranței, a cuiva drag, a tinereții și așa mai departe, cel mai tare m-a rupt în două pierderea a ceea ce-ar fi putut fi. Pierderea unui lucru le care nu l-ai avut niciodată și ți l-ai dorit cu disperare.

Deși mi-a plăcut enorm, mie mi-a fost greu să mă concentrez la atâtea povești, din registre diferite. Nu apucam să diger una, că începea alta. Și nici n-ai cum să reții tot, ca să le analizezi după, eu deja simt că pe unele le-am uitat deja. Cred că fiecare spectator reține ceva, fiecare ce l-a atins mai mult.

Cele mai intense și mai bine realizate mi s-au părut Ultimul tată (textul Lavinicăi Mitu) și Goldanii Gândului (textul Mariei Rucsandra Burcescu). Mi-a mai plăcut mult Pipote și căpșuni (textul Ștefaniei Mihalache, transmite atât de bine starea aia de disperare dată de lipsuri și foamete) și cel cu traducătoarea și plăcuța de pe ușă, căruia nu i-am reținut numele, dar m-a lovit în moalele capului tragismul unui destin cu potențial, dar frânt de diverse întâmplări și auto-piedici. (Textul Ancăi Vieru)

Toți actorii au fost fabuloși, au fost câteva prestații care mi-au plăcut mai mult ca altele, dar n-aș vrea să nominalizez, ci să felicit munca enorma, colectivă a tuturor celor implicați în realizarea acestui spectacol!

„Locurile în care ne-am născut se întorc. Se deghizeaza în migrene, în dureri de stomac, în insomnii.”

„Ca să povestești o viață ratată, trebuie mai întâi s-o înțelegi.”

Dacă aveți ocazia să vedeți acest spectacol, mergeți (cu vezica goală și un Ketonal pentru spate.

Stela, regia Gianina Cărbunariu, teatrul Nottara, cu Ada Navrot în rolul principal

Spectacolul de teatru este o dramatizare după cartea cu același titlu de Simona Goșu. N-am citit cartea, așa că voi povesti doar despre spectacol. Mi-a plăcut foarte mult punerea în scenă, în primul rând. O comedie care ascunde, de fapt, o dramă, cu subiecte dificile abordate deloc superficial dar într-o manieră care nu s-a simțit apăsătoare.

Am empatizat mult cu Stela legat de sentimentele ei pentru pierderea casei. Nu cred că e ceva peste care poți trece, frustrarea e prea mare, iar omul smuls de la curte și dus la bloc, în înghesuială, unde nu se vede cerul (cred că ea spune asta la un moment dat) e ca un animal smuls din mediul lui și dus la zoo.

Mai de actualitate ca niciodată, discursurile pro și contra familiei tradiționale (acțiunea se petrece în săptămâna premergătoare referendumului pentru familie din 2018) m-au făcut să simt și mai acut ce se întâmplă și în zilele noastre. Spectacolul arată, de fapt, cum oamenii își dau cu părerea pe lucruri pe care nu le înțeleg sau cum fac ce li se spune de către cei în care au încredere. E despre manipulare, de fapt. Stela face cum îi spune unul sau altul, în funcție de cât de “datoare” se simte față de persoana respectivă.

Drama Stelei este a omului simplu, care nu înțelege cu ce a greșit, nici în relația cu copiii ei, nici la locul de munca anterior unde a fost concediată, nici atunci când si-a pierdut casa. Ea încearcă niște forme de empatie față de problemele clienților ei, dar în realitate ea nu dă dovadă de empatie reală și asta o înstrăinează de copii, de ex. Singura relație bună pare cu soțul, care nici nu apare în spectacol, fiind mereu înlocuit de sufleur.

Din punerea în scenă nu am reușit să empatizez deloc cu copiii Stelei, nici cu fata, nici cu băiatul. Mi s-a părut ca Stela se străduia în relația cu ei, în felul ei limitat. A încercat abordări diferite cu cei doi copii și nu i-a ieșit niciuna. Era, în fond, o femeie simplă, cu visurile sfărâmate, învățată că e important să ai o meserie și să te ții de ea (si ajunsă menajeră în case bogate, unde oamenii profitau de ea), într-o societate în care nu puteai face altceva decât “tot ce puteai”. Sunt curioasă dacă cartea o să-mi schimbe percepția asta. Finalul nu e deloc surprinzător, mă așteptam la ceva de genul și te lasă mai degrabă cu întrebarea ce se va întâmpla după.