Book review: Poate ar fi bine să discuți cu cineva, Lori Gottlieb

Printre cărțile de dezvoltare personală pe care le sortasem din bibliotecă și intenționam să le dau surorii mele, am strecurat și Poate ar fi bine să discuți cu cineva, de Lori Gottlieb, apărută la editura Litera. Inițial, nu era o carte pe care plănuiam să o citesc eu și nu din lipsă de interes, ci din lipsă de timp. Când am răgaz să citesc, aleg mai degrabă beletristică decât non-ficțiune sau self-help. Totuși, cartea asta are ceva aparte: e la granița dintre roman și ghid de viață, și tocmai asta o face ideală pentru cei ca mine, care citesc greu dezvoltare personală.

Lori Gottlieb, psihoterapeut și fost scenarist la Hollywood, reușește în cele aproape 600 de pagini să te prindă într-o poveste reală și profund umană despre ce înseamnă de fapt un proces terapeutic. Cartea oferă o privire sinceră și accesibilă asupra motivelor pentru care oamenii ajung în terapie, cum aleg un terapeut, ce dinamică se construiește între pacient și terapeut, dar și asupra obstacolelor care pot apărea – de la autosabotaj, la negarea adevăratelor probleme sau chiar la abandonul procesului terapeutic.

Pornind de la propria ei experiență (da, și terapeuții merg la terapie), Lori împletește în paginile cărții poveștile câtorva dintre pacienții ei, atingând teme universale precum despărțirile, doliul, traumele, relațiile complicate cu părinții, copiii sau partenerii de viață.

Ce mi-a plăcut în mod special este că Poate ar fi bine să discuți cu cineva nu oferă „rețete” de viață și nici promisiuni de schimbare miraculoasă. În schimb, oferă un context clar pentru înțelegerea propriei psihologii și o invitație sinceră la introspecție. Am subliniat câteva pasaje care mi s-au părut adevărate sfaturi de viață, dar fiecare cititor probabil va fi atins de altceva, și tocmai în asta constă puterea acestei cărți.

Nu, nu o să-ți facă terapie și nici nu o să-ți schimbe viața peste noapte, dar te va ajuta, cu siguranță, să înțelegi mai bine cum funcționează terapia, ce face cu adevărat un terapeut și, mai ales, de ce uneori avem cu toții nevoie să „discutăm cu cineva”.

Dacă ai avut vreodată curiozitatea cum arată din interior o ședință de terapie sau dacă te întrebi de ce ai apela la un terapeut, cartea asta e un început excelent. Și, cine știe, poate o vei scoate și tu din teancul de cărți „pentru altcineva” și o vei păstra pentru tine.

„Ca psihoterapeut, știu multe lucruri despre durere, despre modurile în care durerea este legată de pierdere. Dar mai știu un lucru mai puțin înțeles de toată lumea: că schimbarea și pierderea vin la pachet. Nu putem avea parte de schimbare fără pierdere, motiv pentru care foarte des oamenii spun că doresc schimbarea și cu toate acestea rămân exact la fel.”

„Dacă treci prin viață alegând și cernând, dacă nu-ți dai seama că „perfecțiunea este dușmanul binelui”, te poți priva de fericire.”

„Psihoterapia generază reacții ciudate pentru că, într-un fel, este ca pornografia. Ambele presupun un soi de nuditate. Ambele au potențialul de a provoca emoții. Și ambele au milioane de utilizatori, însă majoritatea dintre ei țin secret acest lucru.”

„E o vorbă populară, o parafrază a unei poezii de Robert Frost: „Singura cale de ieșire este traversarea.” Singurul mod de a ajunge în partea cealaltă a tunelului este să mergi prin el, nu pe lângă el.”

„…nu doream să cad în capcana pe care budiștii o numesc compasiune idioată. (…) În cazul acestui tip de compasiune, eviți să tulburi prea mult apele, pentru a menaja sentimentele oamenilor, deși e necesar să faci asta, iar compasiunea ta sfârșește prin a face mai rău decât onestitatea ta. Oamenii fac asta cu adolescenții, soții, cei cu vicii, chiar și cu propria persoană. Este opusul compasiunii înțelepte, care înseamnă să îți pese de o persoană, dar să-i spui adevărul, atunci când e nevoie.”

„Oamenii au tendința de a visa fără a acționa, iar moartea rămâne doar ceva teoretic.”

„Ne temen să nu fim răniți. Ne temem că am putea fi umiliți. Ne e teamă de eșec și ne e teamă de succes. Ne e teamă să fim singuri și ne e teamă de relații. Ne e teamă să ascultăm ce ne spune inima. Ne e teamă să fim nefericiți și ne e teamă să fim prea fericiți (în aceste vise, inevitabil, suntem pedepsiți pentru bucuria noastră). Ne e teamă când nu avem aprobarea părinților și ne e teamă să ne acceptăm așa cum suntem cu adevărat. Ne e teamă de boală și de noroc. Ne e teamă de invidia noastră și de a avea prea mult. Ne e teamă să ne facem speranțe pentru lucruri pe care nu am putea să le obținem. Ne e teamă de schimbare și ne e teamă că nu ne putem schimba. Ne e teamă că s-ar putea întâmpla ceva cu copiii noștri, cu slujbele noastre. Ne e teamă când nu deținem controlul și ne e teamă de propria putere. Ne e teamă de cât de scurtă este viață. (Ne e teamă că, după ce murim, nu vom fi însemnat nimic pentru nimeni.) Ne e teamă să fim responsabili pentru propriile vieți.”

„Înainte ca terapia să dea rezultate, te confrunți la nesfârșit cu același lucru nenorocit. După ce psihoterapia a dat roade, apar alte lucruri, unul după altul.”

„Dosarele mele poartă toate o etichetă pe care este scris ultracrepidarian, ceea ce înseamnă „obiceiul de a da opinii și sfaturi cu privire la chestiuni în afara cunoștințelor sau competențelor cuiva.” Scopul este acela de  a-mi aminti permanent că rolul meu de terapeut este de a-i înțelege pe oameni și de a-i ajuta să-și stabilească singuri prioritățile, dar nu pot decide în locul lor cum să-și trăiască viața.”

„Când mă aflu în biroul lui Wendell, uit toate astea, împreună cu tot ce-am învățat despre oferirea sfaturilor de-a lungul anilor: și anume, informațiile pe care le prezintă pacientul sunt denaturate de subiectivitatea sa; prezentarea informațiilor se va schimba în timp, deoarece devine mai puțin denaturată; dilema poate fi chiar despre ceva complet diferit, care încă nu a fost descoperit; uneori, pacientul te uimește printr-o anumită alegere și acest lucru va deveni mai clar pe măsură ce relația cu el se dezvoltă; pacientul dorește ca alții să ia decizii, astfel încât să nu fie nevoit să-și asume responsabilitatea dacă lucrurile nu funcționează.”

„Totuși, sentimentele sunt acolo. Ele ies la iveală în comportamentele inconștiente, în incapacitatea de a fi liniștit, în mintea care abia așteaptă următoarea distragere, în lipsa poftei de mâncare sau în lupta de a controla pofta de mâncare, în capacitatea redusă de a te controla (…)”