La cea mai recentă ediție a Clubului Doamnelor de miercuri am discutat despre Păsări migratoare (Los Vencejos, traducere de Marin Mălaicu-Hondrari), romanul care a urmat succesului internațional Patria de Fernando Aramburu.
Citind pe net câteva articole în spaniolă, am realizat că Păsări migratoare a fost primită cu rezerve în Spania și nu a reușit să atingă impactul emoțional și narativ al predecesoarei. Totuși, pentru mine a fost o lectură intensă și tulburătoare, care mi-a ridicat multe întrebări și m-a trecut prin mai multe tipuri de emoții pe parcursul ei.
Toni, eroul central, este un bărbat trecut de 50 de ani, divorțat, cu o fostă soție pe care o detestă visceral. De fapt, nimeni din viața lui Toni nu scapă neatins de sarcasmul și cinismul lui. Cartea funcționează ca un jurnal al unui om convins că se va sinucide, ceea ce conferă confesiunilor o sinceritate crudă, nefiltrată, necruțătoare.
Toate personajele sunt, pe rând, detestabile: părinți abuzivi, un frate cu un complex oedipian grotesc, o soție isterică și manipulatoare, un fiu „ratat” (în accepțiunea tatălui), socri ultraconservatori, o fostă iubită stalkeriță, și nu în ultimul rând, Șontorogul, cel mai bun prieten, rămas infirm în urma unui atac terorist și pasionat de păpuși sexuale. Pe toți acești oameni îi cunoaștem doar din perspectiva lui Toni, iar perspectiva lui e ca oglinda de la bâlci în care te vezi diform și urât.
Romanul surprinde o generație de bărbați (între 40 și 65 de ani) crescuți cu modele tradiționale de masculinitate (tatăl, bunicul – și adesea abuzați de aceștia pentru a deveni „bărbați adevărați”) care nu mai funcționează în societatea contemporană. Ei trăiesc debusolați, obligați să se reinventeze continuu (atât ca soți/parteneri cât și ca tați), dar fără o direcție clară.
De altfel, în Spania, statisticile sunt alarmante: peste 3600 de bărbați se sinucid anual, rata dublându-se în ultimii ani. În acest context, jurnalul lui Toni capătă greutate, devenind o radiografie a unei crize colective și nu doar a unui destin individual.
Cartea nu are o structură narativă liniară. Amintirile, scenele din prezent și reflecțiile se amestecă într-un flux greu de urmărit uneori. Capitolele scurte pot păcăli cititorul că e o lectură facilă, dar adevărul este că romanul cere concentrare, atenție și cunoaștere a contextului politic și social al Spaniei. Eu, una, am pierdut șirul nenumăratelor detalii despre separatiști, dictatura franco-istă și nuanțele politicii locale cărora, probabil, doar cititorii spanioli le pot pricepe în totalitate subtilitățile.
Am concluzionat la club că tema dominantă rămâne singurătatea, nu ca absență a oamenilor, ci ca imposibilitate de a fi cu adevărat cunoscuți și înțeleși de ceilalți. Cartea e plină de reflecții despre familie, religie, educație, abuz, sexualitate, sănătate mintală, prietenie și moarte. Scrierea jurnalului devine o formă de terapie care, paradoxal, îl salvează de la gestul final al sinuciderii.
Titlul Păsări migratoare se referă la drepnele (= los vencejos, în spaniolă), păsări care trăiesc aproape toată viața în aer, zburând fără oprire, chiar și atunci când dorm sau se împerechează. Ele rareori ating pământul, și dacă o fac, riscă să nu se mai ridice. Metafora este transparentă: la fel ca aceste păsări, Toni trăiește într-un zbor continuu, neliniștit, incapabil să se așeze cu adevărat, suspendat între viață și moarte, între nevoia de stabilitate și incapacitatea de a o găsi.
Întrebări pe care mi le-am notat în timp ce citeam și la care încă mă gândesc:
-
Dacă ai ști exact momentul morții tale, te-ai purta altfel cu ceilalți? Ai căuta iertare, împăcare, sau ai arunca cu reproșuri în dreapta și în stânga ca să ți le iei de pe suflet?
-
În ce măsură tumultul politic și social al unei țări își lasă amprenta asupra psihicului indivizilor?
Păsări migratoare nu e o carte care să placă tuturor. E dificilă, plină de personaje respingătoare, întunecată și cinică, dar e și o oglindă crudă a lumii contemporane, un roman-jurnal despre singurătate și fragilitate masculină, un text al subconștientului, cu toate gândurile pe care, în mod normal, nu le-am spune nimănui.
