Am citit Studiu de caz pentru ediția din octombrie a clubului nostru de carte, Clubul Doamnelor de miercuri. Din descrierea de pe site, am plecat la drum cu așteptarea că e un thriller psihologic și cu mult entuziasm în a purcede la lectură. După cum se va dovedi, entuziasmul mi se va diminua pe parcurs tot așteptând, zadarnic, partea de thriller.
Nu știam nimic despre Graeme Macrae Burnet și nu mai citisem nimic de el și am rămas surprinsă că aflu că este considerat unul dintre cei mai originali prozatori scoțieni contemporani. La noi s-au mai tradus Dispariția lui Adele Beudeau (2014) și Un proiect sângeros (2016), toate la editura Art.
Tot acum am aflat prima oară și de conceptul de „ficțiune meta-literară”, adică povești care conțin în ele alte povești: jurnale, dosare, scrisori sau documente false.
Premiza romanului este că naratorul (întâmplător o persoană cu inițialele GMB) primește un jurnal care conține „informații care l-ar putea interesa” despre Collins Braithwaite, un psihoterapeut din anii 60. Pornind de la jurnal și intercalând paginile din el cu propriile cercetări, naratorul scrie o biografie extrem de convingătoare a unui personaj care n-a existat niciodată.
Studiu de caz (2022), nominalizat la Booker Prize, este considerat apogeul stilului său de maestru al falsului document și al introspecției psihologice, o meditație subtilă despre cât de complicată este mintea umană și cât de relativ poate fi adevărul.
Deși subiectul în sine nu m-a atras în mod deosebit, iar romanul mi s-a părut uneori lung și plictisitor, trebuie să recunosc că verosimilitatea cu care Burnet își construiește ficțiunea este uimitoare. Până pe la pagina 222 nu mi-a trecut nicio clipă prin minte că autorul nu vorbește despre un personaj real; doar căutând pe internet un nume secundar am descoperit că totul este inventat. Această senzație de autenticitate, tipică pentru proza lui Burnet, te face să crezi că citești un dosar real, nu un roman.
Povestea este prezentată sub forma unui „studiu de caz” psihiatric despre o femeie care merge la un cunoscut psihoterapeut londonez al anilor ’60. Scopul ei nu este să facă terapie, ci să încerce să afle dacă Braithwaite a jucat vreun rol decisiv în sinuciderea surorii ei. Astfel, ea își asumă identitatea de Rebecca Smythe, singura identitate sub care o vom cunoaște noi, cititorii.
Până la final, ajungem să ne punem, pe rând mai multe întrebări legate de ea: cine este Rebecca, de fapt? O pacientă schizofrenică, o femeie traumatizată care își inventează o altă personalitate sau o proiecție a propriului psihic al psihiatrului care o tratează?
Romanul alternează între jurnalele Rebeccăi și biografia fictivă a terapeutului, combinând psihologia cu reflecția asupra narațiunii în sine. Dedublarea Rebeccăi pare să provină din traumele copilăriei: abuzul mamei, moartea ei în circumstanțe suspecte, relația tensionată cu tatăl și presupusa existență a surorii Veronica, o soră care, poate, n-a existat niciodată. Spre final, autorul lasă să se înțeleagă că podul de pe care s-ar fi aruncat Veronica „nu există”, un detaliu care prăbușește întreaga noastră încredere în realitatea poveștii.
Căutând informații despre carte, am aflat și despre conceptul scoțian de Caledonian Antisyzygy („ideea de polarități opuse coexistând în aceeași entitate”) folosit în carte. Romanul funcționează pe baza tensiunii dintre extreme: real și imaginar, sănătate și nebunie, autor și personaj, adevăr și minciună.
Burnet însuși declara: „Încerc să scriu în mod autentic din perspectiva personajului și să redau ceea ce simte, iar apoi îi revine cititorului sarcina de a judeca.” În Studiu de caz, această filozofie se simte în fiecare pagină. Chiar dacă lectura nu oferă plăcerea clasică a intrigii, romanul te prinde într-o anchetă morală și intelectuală despre limitele percepției și natura identității.
Studiu de caz nu este o lectură ușoară, dar este o experiență literară provocatoare, un labirint de oglinzi în care, la final, nu mai știi cine este pacientul și cine este observatorul. Burnet ne obligă să recunoaștem că, uneori, adevărul este doar o formă mai elaborată a ficțiunii.
Două citate pe care mi le-am notat:
„Femeile nu vor să fie tratate ca egale; ele sunt egale; de fapt, ele ne sunt superioare în multe privințe. Merită să fie tratate cu aceeași onestitate ca și bărbații. Dacă vrei o înghețată, atunci nu cere o banană. Dacă vrei să i-o tragi unei femei, de ce să o inviți la o lectură de poezie?”
„Într-o seară, în timp ce eram la masă, m-am răsucit spre locul pe care îl ocupa înainte Veronica și eram pe punctul de a-i spune ceva. M-am oprit brusc. Pentru prima oară i-am simțit acut absența. Din momentul acela am început să privesc moartea ei într-o altă lumină. În lume exista un gol de dimensiunea Veronicăi. Pe lângă prezența ei fizică, dispăruse și conținutul minții ei. Întrebarea pe care fusesem pe punctul de a o rosti nu avea să-și primească răspunsul niciodată. Tot ce învățase ea, amintirile pe care le acumulase, gândurile despre viitor, acțiunile ei, toate se stinseseră. Lumea se micșorase prin faptul că Veronica nu mai exista.”
