O bucăţică de istorie personală

De Paştele acesta am reuşit să ajung la Iaşi şi, implicit, la ţară la bunica mea. Din vorbă în vorbă, am început să discutăm despre cuverturi ţesute, despre dantele croşetate (cu modele care se împrumutau cu multe rugăminţi de la vecinele mai egoiste) şi preşuri de cârpe şi cum i-am mărturisit că îmi plac toate acestea şi că le-aş pune la mine în casă dacă aş mai avea de unde să iau, bunica s-a dus în camera “bună”, a scos un cearşaf cu dantelă croşetată de ea, un preş lung de cârpe şi o cuvertură ţesută “în foiuri” (tip de ţesătură care se realiza cu ajutorul cuiva, nu se putea ţese doar de o singură persoană) cu trandafiri albaştri pe un fond galben şi mi le-a dat de pomană. Am fost foarte bucuroasă de darul primit şi cum am ajuns acasă am pus preşul pe jos în dormitor, se potriveşte perfect. De fiecare dată când intru acolo, simt cu mine o parte din casa bunicii. Şi nu arată deloc kitsch sau urât, arată minunat. N-aş înlocui preşul bunicii cu nicio mochetă din lume!

Cearşaful l-am reparat pe alocuri şi o să-l pun pe canapea, pe dedesubtul cuverturii, să se vadă doar marginea dantelată.

Odată cu scoarţele de la bunica, s-au întors la mine şi un fus, o suveică, şi câteva piese din războiul ei de ţesut cărora nu le-am reţinut numele. Am întrebat de ele, în speranţa că le mai are pe undeva prin pod, dar mi-a zis că le-a dat pe foc unchiul meu (care este foarte pasionat de ordine şi disciplină), însă ceva m-a tot îndemnat să le caut, aşa că m-am urcat în podul vechi al casei şi, printre lăzile cu făină, sacii cu fasole, nuci şi porumb, aproape singur mi s-a aşezat la picioare fusul. Am luat-o pe urma lui şi am găsit şi restul pieselor. Ca să mă asigur că nu le pune nimeni pe foc şi pe acelea, le-am luat cu mine şi le-am pus în vitrină, lângă poza bunicii, ca să le păstrez ca amintire.

Cum nici mama mea nu se lăsa mai prejos pe vremea aceea, şi era foarte talentată la croşetat şi tricotat, când m-am întors acasă, mi-a dăruit şi ea două fuste din dantelă croşetată de ea în tinereţe, pe care sper să le reinventez cumva, să le dau o formă mai modernă cu accent etno chic, cum e fusta asta cumpărată de mine de pe pagina de facebook Rochiile Laurei şi care a fost o captură foarte preţioasă.

A fost nevoie s-o recondiţionez puţin (să-i dau jos un strat de dantelă destrămat şi să îndepărtez nişte pete), dar este remarcabil de frumoasă şi merge de minune cu un tricou modern, chiar din cele cu imprimeuri inspirate din cusăturile româneşti (deocamdată nu mai am niciunul pentru că cel de la Uăi-Uăi s-a rupt la prima spălare şi s-a şi decolorat, sunt frumoase, dar nu le mai recomand). Pentru fustele de la mama trebuie, însă, să mă gândesc la altceva pentru că nu vreau să tai dantela migălită de ea cu atâta pricepere, vreau s-o păstrez exact aşa cum e şi s-o încorporez cumva în altă piesă de îmbrăcăminte, tot fustă sau rochie. Voi vedea, dacă îmi iese ceva, vă dau de ştire. Cel mai probabil voi apela la Lilu Tesa pentru idei şi reinventarea efectivă pentru că îmi place foarte mult cum combină resturile vechi de ţesături pentru a face haine noi.

Îmi doresc foarte mult să îmi fac o colecţie mică de veşminte şi podoabe vechi şi de unde să încep mai întâi dacă nu din propria mea familie? Le mulţumesc mamei şi bunicii pentru aceste comori, precum şi Amalei, o cititoare foarte veche de-a mea, care m-a îmbogăţit de-a lungul timpului cu ştergare ţesute şi cusute manual, ouă “împistrite” de la Colacu şi o cuvertură de lână tradiţională din Bucovina. Nişte mulţumiri speciale merg către cineva anume care mi-a dăruit o ie foarte veche, dar care ştiu că nu şi-ar dori să fie menţionată pe blog cu numele 🙂 Sper ca, de-a lungul timpului, colecţia mea să crească, îmi doresc foarte mult să am un costum popular complet şi un covor ţesut cu motive tradiţionale pentru sufragerie.

Şi dacă tot aţi citit până aici, m-aş bucura să ştiu ce părere aveţi voi despre decoraţiunile pentru casă inspirate din meşteşugurile populare (ţesut, cioplit, olărit etc), despre adunarea şi conservarea unui mic “tezaur folcloric”, cu scopul de a păstra vii tradiţiile şi obiceiurile poporului român şi de a le da mai departe copiilor noştri.