Dacă e luni, e concurs, se pare. Nu ştiu cum s-au brodit lucrurile vara asta, dar se pare că lunea va fi zi de concurs aici pe blog. De data asta, tânăra scriitoare Laura Baban ne oferă în dar o carte simpatică, numai bună de pus în bagajul de vacanţă. Iar pentru că cei de la Savonia sunt cei care o susţin cu mare drag pe Laura, eu vă ofer cadou, pe lângă carte, un săpun natural preparat de ei, ca să vă răsfăţaţi şi pielea, nu numai mintea în vacanţă 🙂
Cartea se numeşte Domnul Tic şi alte iubiri de prin lume şi conţine o mulţime de povestioare mai vesele sau mai triste despre aventurile Laurei şi ale lui Andrei pe bicicletă, prin lume, alături de căţeluşul lor, Tic.
Concursul se adresează oricui îşi doreşte cartea, şi are şi un autograf special de la Laura şi Tic 🙂 Tot ce trebuie să faceţi este să ne lăsaţi un comentariu în care să ne povestiţi dacă vă place să mergeţi pe bicicletă şi care e cea mai mare realizare a voastră pe două roţi: câţi kilometri aţi parcurs cel mai mult dintr-un foc, sau ce aventură mai specială aţi avut sau la ce eveniment (caritabil sau nu) aţi participat cu bicicleta sau în ce împrejurări v-aţi cumpărat prima bicicletă şi aşa mai departe – orice anecdotă personală vă vine în minte legată de voi şi de bicicleta voastră (sau cea împrumutată/închiriată). Tot ce vă rog e să fie o întâmplare veselă, în ton cu cartea celor trei.
Iar pentru copiii cititorilor mei, Laura ne-a oferit două desene frumoase de colorat, unul cu Super Tic şi unul cu toţi cei trei ştrengari, protagoniştii cărţii. Sper să le placă celor mici să-i coloreze. Ca să le descărcaţi, click pe fiecare imagine, ea se va deschide într-o fereastră nou, click dreapta şi “save image as” (salvează imaginea) şi o salvaţi la voi în calculator de unde puteţi s-o scoateţi la imprimantă.
Concursul se încheie ca de obicei duminica viitoare (19 iulie) iar luni, pe 20, voi anunţa câştigătorii, atenţie, printr-un comentariu la această postare. Lunea viitoare avem un concurs foarte, foarte ispititor dar numai pentru cei din Bucureşti sau împrejurimi!
Eu tocmai ce am invatat sa merg pe 2roti la varsta de 26 de ani pe o bicicleta cu roti micute, mai mici decat cele ale copiilor de 4-5ani care au si roti ajutatoare.
M-am bucurat de reusita cu gandul ca nu ma voi mai desparti de aceasta bicicleta niciodata. Insa locul de munca m-a detasat temporar intr-un oras german prietenos cu biciclistii. Aici am intrat in posesia unei biciclete cu rotile mari ca 2roti de car! Chinuindu-ma in curtea interioara a locuintei, un vecin a venit si mi-a sarit in ajutor. Problema era ca el era nu vorbea engleza, eu nu vorbeam german, dar ne-am inteles din semne ca am nevoie de putin ajutor ca sa reusesc sa ma urc pe bicicleta…Eu avand doar 1.60m, iar rotile cu diametrul de 1m.
Intr-un final am reusit sa ma urc pe biciclet si dusa am fost in cel mai apropiat parc. A trebuit totusi sa fac o mica oprire de pe bicicleta iar prin parc nu s-a mai oferit nimeni sa ma ajute sa urc la loc…Uite asa am venit spre casa 3km mergand pe langa bicicleta si nu pe ea 🙂
Pe viitor sa pleci cu scaunelul dupa tine : ))) Ce povestire amuzanta, multumesc ca ai spart gheaţa!
Eu vin dintr-o familie de biciclisti. Invatam sa mergem pe bicicleta imediat dupa ce invatam sa mergem. Exagerez, dar nu-s chiar departe de adevar. Nu am neaparat intamplari haioase, dar ma gandeam acum ca-s norocoasa. Pentru ca fiecare etapa a vietii mele a fost legata de o bicicleta.
Pe la trei ani a fost tricicleta cu care m-am dat de sus de pe deal, de am ajuns din gradina in grajdul bunicilor. Prima lectie invatata: ascult-o pe bunica, ea stie mai bine.
A doua, un pegas pe care m-am dus la intalnirea cu un el. Asa ma sfatuise mama, ca sa pot ajunge usor acasa singura si sa nu depind de masina lui. Lectia independentei invatata.
Aveam o bicicleta uratica atunci cand ma intorceam acasa in vacante de pe unde studiam: “pe asta nu o vrea nimeni, poti sa o lasi si descuiata in oras.” Eu as fi preferat sa am una mai aratoasa, dar cum bicicleta mergea bine si nu atragea atentia nimanui, am invatat si lectia modestiei. “Nu conteaza valoarea lucrurilor. O ai ca sa te duca din punctul x in punctul y, nu ca sa te lauzi cu ea.” Parca il aud inca pe unchiul meu.
Si as putea continua pana maine. Nu voiam decat sa va indemn sa mergeti pe bicicleta, nu particip la concurs.
Mulţumesc pentru comentariu, Alina! Îmi place ce ai povestit 🙂
Eu, eu, pentru ca tare imi mai doresc sa citesc cartea :D.
Sa spun mai intai ca scriu aceste randuri dupa ce am venit pana la work pe bicicleta (nu stiu distanta dar e aproximativ jumatate de ora de pedalat) si apoi sa redau povestea intrarii bicicletei in viata mea asa cum a fost spusa de mine la vremea aceea (si imi permit sa o reiau pentru ca pana acum nu a fost depasita de nici o alta intamplare):
“Sotul meu este una din acele persoane care te lasa cu gura cascata de nenumarate ori, facandu-te sa te intrebi nedumerit daca tu esti zdravan la cap sau el e zdravan la cap, ca amandoi in acelasi timp nu se poate, prea zice niste minunatii socante. 12 ani mai tarziu ai zice ca nimic nu ma mai surprinde, dar bon, sa dam Cezarului ce-i al Cezarului, voila, oda pentru sotul meu.
Sotul care mi-a demontat sistematic dorinta de a avea o bicicleta de cred ca mi-au iesit si vreo trei fire albe pe parcurs. Ca dam banii degeaba, ca nu am unde sa o depozitez, ca nu o sa o folosesc, ca nu incape in masina (mdap, asta e complicata), ca doar atunci cand om avea casa noastra cu curte (huh? la 80 de ani?), ca… Bref, praf m-a facut. Eu cu a mea, ca vreau, el cu a lui ca nu are sens. Am plecat la mare, ne-am intors de la mare fiecare cu poezia lui… Cand am primit mesaj ca o cunostinta a unei cunostinte vinde o bicicleta second hand (lumea imi citeste blogul :D), doar i l-am aratat, ca deja nu-mi mai fac iluzii. Clar omul e in zodia lui, “fara biciclete”.
Si voila, sotul mi-a scris mesaj pe Facebook: “am vorbit, maine o sa ai bicicleta”. Dupa ce m-am adunat de unde cazusem de uimire, zic “pai nu ziceai tu ca nu bicicleta, nu alea, nu alea…”. Raspunsul a venit scurt: “dar tu vrei. si sunt putine lucruri pe care le vrei asa de insistent”. Pam-pam! Sah-mat, castigator la puncte e Bu, Zu tocmai a cazut in fund si scrie ode.
Seara mi-a adus-o. Bicicleta mea, pusa frumos in hol, sa ma uit la ea socata.
(Il sont fous, ces… )”
Pliantă? Măcar să încapa în maşina 😀
Si noi iubim bicicleta, mai ales de cand au crescut copiii si putem merge toti 4 la plimbare. Intr-o tura de-a nostra cu bicicleta, a venit si cainele nostru cu noi..iar pentru ca el tot ramanea in spate ( am facut o tura de vreo 5-7 km), fetita mea a zis: Mami, stii de ce ramane Glivi ( asa il chema pe caine) in spate? Pentru ca el nu are bicicleta!!!
Eu nu prea stiu sa merg pe bicicleta,dar imi doresc acea carte pentru fetita mea in varsta de 12 ani.Acum cateva zile fetita mea fiind o campioana a mersului pe bicicleta,a incercat sa isi coboare bicicleta,care era foarte grea,impreuna cu o prietena.Eu nu puteam s-o ajut deoarece eram la serviciu,dar ii dadusem cateva sfatura in privinta coboratului.A incercat in timp ce o cobora sa tina mana pe frana,dar vedea ca se misca foarte incet si a hotarat doar sa o tina.Bicicleta a zgariat peretii care erau vopsiti de curand,iar ea si-a sclintit mana.A trebuit sa fie la spital cateva zile,dar cu bicicleta langa pat si eu sa dau bani pentru vopsirea peretilor zgariati de fata mea.
Daca mai da Laura o carte (a doua), inventez o poveste pe loc :)). Din pacate nu am raspuns la nici una din intrebarile tale, pt ca nu am avut ocazia sa pedalez pe distante lungi, si nici intamplari haioase nu am de povestit :D.
Fain concurs. Azi noapte, dupa ce mi-au trezit-o pe Maria pe la 22 si am stat de paza pana mi-a fugit somnul, am intrat pe blogul Laurei,unde am citit primele doua fragmente din vol II si III. Merita sa cautati in cutiuta cu amintiri, eu am accessat de prea multe RegCleaner-ul :)), deci nu prea am ce povesti. S-aveti bafta!!!
Cea mai frumoasa aventura pe bicicleta am avut-o anul acesta, la “Prima Evadare” unde am pedalat prin padure, prin baltoci si noroi mai vreo 55 km, de la Baneasa pana la Snagov. Am facut 6 ore, datorita conditiilor, dar am fost fericita ca am trecut linia de sosire cu bicicleta intreaga si nici un accident vizibil. Spun asta, pentru ca a doua zi s-a instalat o pareza de nerv ulnar, la mana dreapta, care a trecut cam intr-o luna. Si, desi toata lumea se astepta altfel, a fost cea mai frumoasa experienta sportiva, mi-am demonstrat ce pot si as lua-o oricand de la capat. Se gasesc pe youtube filmulete ce merita vazute. In total in acea zi am pedalat vreo 80 km, dar 55-56 km in concurs.
Felicitari, wow, prima evadare! Mi se pare un vis extrem de indepartat pentru mine care abia ma urc si ma dau jos de pe bicicleta 🙂 Imi pare rau de mana ta si ma bucur ca ti-ai revenit.
Am invatat sa merg pe bicicleta pe la 18 ani si am capatat tot pe-atunci o bicicleta de la niste prieteni. Trebuia sa ma duc undeva, in afara orasului, sa o iau. Un prieten entuziast s-a oferit sa ma ajute, prin urmare am mers vreo doua ore pe jos pe langa bicicleta lui, pana la locul cu pricina (pentru ca era aglomerat si nu a incaput cu bicicleta in autobuz). Oricum, planul era sa ne intoarcem in oras amandoi cu bicicletele. Doar ca in momentul in care am ajuns la destinatie, sa iau bicicleta mea, am constatat ca era distrusa – stramba, cu rotile sparte, cu suruburi lipsa. Asa ca am luat-o inapoi la picior, amandoi pe langa biciclete, de data asta. La un moment dat am decis sa o luam pe o scurtatura, prin padurea de la marginea orasului. Mai usor de zis decat de facut: am ajuns sa fim nevoiti sa luam amandoi bicicletele in spate si sa urcam un ditamai dealul, foarte abrupt, prin padure. In cele din urma, dupa aproape o zi intreaga de mers pe jos, am ajuns acasa. In seara respectiva toti prietenii nostri au pus mana de la mana sa imi repare bicicleta. Trei zile mai tarziu, au terminat :)) si am petrecut una din cele mai frumoase veri din tinerete, pe bicicleta 🙂
Ce frumos si romantic!
Imi aduc aminte cand eram copil am invatat sa merg pe bicicleta la tara… si bicicleta era cu ghidon… ce ma mai chinuiam… aveam genunchii juliti… dar imi placea f mult sa ma plimb… dupa ce am invatat sa merg eram f fericita doar ca oprirea de urgenta o faceam in gard sau pom caci frana era de picior si pe sub ghidon imposibil de facut 😀 minunata copilaria… m-ai facut sa imi amintesc 🙂
Nu am avut bicicleta, desi mi-am dorit imens un Pegas. Parintii nu isi permiteau. Cel mai lung drum a fost cu un Pegas imprumutat, pentru a distribui invitatatiile la nunta sorei mele, deci eu fiind pe post de vornicel.
Eu prin clasa a vii-a cred ca eram ,cand am invatat sa merg pa bicicleta,dar nu cum mergea toata lumea,eu ma asezam in spate pe portbagaj,apoi ma sprijineam de gard sa invat mersul normal pe bicicleta . Fara sa fac reclama acum vreo doua saptamani am castigat o bicicleta de la … bere.
Am învățat sa merg pe bicicleta pe la 14 ani cred, la tara. Deoarece au început dintr-o data toate vecinele mele sa meargă pe biciclete deși erau mai mici ca mine cu cel putin 4 ani, m-am hotărât sa învăț si eu. Asa ca am intrat in curte si, fara sa ma vadă cineva, am furat bicicleta bunicului – bicicleta de oameni mari, grea, abia o puteam duce, mergeam înclinata cu ea peste mine, dar măcar nu avea cadrul acela sus ce leagă saua de ghidon. M-au ajutat fetele sa ma urc pe ea, m-au ținut ele sa nu cad si sa pedalez, dar oricum am învățat, rețin eu, repede. Toata ziua stăteam pe biciclete si cutreieram tot satul, ne dădeam drumul din deal cu picioarele pe ghidon sau sus pe portbagajul bicicletei, eram deja toate niste acrobate innascute.
Intr-o zi m-a trimis bunica la sifoane, undeva in sat, mai departe de casa. Trecând prin fata casei unei cumnate de-a ei, fata buna ce eram, am întrebat-o daca vrea si ea ceva din sat si mi-a răspuns ca doua pungi de fidea. La întoarcere, venind la vale pe o ulița si prinzand viteza, sacoșa mea cu un sifon si fidea a intrat la roata din fata, a blocat-o bineînțeles, si….. m-a aruncat in aer!!! M-am trezit intr-un sant plin de iarba si mi-a luat ceva timp pana m-am dezmeticit si am zărit, undeva, lângă un gard, bicicleta mea, care cred ca zburase peste mine! M-am ales cu cateva julituri, cu un sifon îndoit si fidea imprastiata prin sacoșa (pe care abia am scos-o de la spite) si cu o dorința arzătoare sa nu ma fi vazut cineva, căci de spus oricum nu am spus nimănui si nici de fapte bune nu m-a mai ars.
Acum sunt mândră ca iubita mea Carina a învățat, la vreo 3 ani si 10 luni sa meargă pe bicicleta cu roti de 16′ fara roti ajutătoare in doar cateva ore! Multumesc!
De invatat sa merg pe bicicleta am invatat pe la 4-5 ani, pe bicicleta de copii mostenita de la unchiul meu, iar prima bicicleta a mea cu adevarat, cumparata cam 3/4 din banii mei, din maruntisul pe care in strageam din banii de colindat si ce-mi mai dadeau parintii, a fost o strutocamila – intre un Pegas si un MTB, daca va puteti imagina. Si eram nitel geloasa pe un var de-al meu (care mi-era ca un frate) care avea un MTB “clasic”. Bicicleta aceea inca exista, am dat-o unui vecin de la tara si s-a folosit tare mult de ea. Am mai avut un MTB mov, pe care l-am folosit la tara, insa cand l-am adus in Bucuresti (si am avut proasta inspiratie sa-l las pe scara blocului), am ramas fara el. Cu urmatoarea bicicleta, un DHS, am inceput sa merg la plimbari prin Bucuresti cu biciclisti, unde mi-am intalnit si actualul sot 😛 . De atunci am mai schimbat de 2 ori bicicleta, am cumparat si o pliabila, ca sa pot merge in fustita la servici pe bicicleta, am calatorit in Europa de 3 ori (aprox 1000km de fiecare data) pe Eurovelo 6, am calatorit in tara, am cunoscut oameni frumosi, cu drag de viata, m-am bucurat de fiecare fir de iarba si floare si m-am lasat purtata de ciripitul pasarelelor.
Printre intamplarile amuzante(acum 😛 ) ar fi data cand am traversat sinele de tren in Germania (si va garantez ca peroanele sunt inalte) cu biciclete cu bagaje de 20kg in spate, prin fata trenului, pentru ca am reusit sa luam biletele cu 5 min inainte de plecarea lui si nu aveam timp sa trecem 11 oameni cate unul cu liftul. Tot la capitolul tren am reusit sa zvarlim bicicletele si pe noi in clasicul 3001 (Personalul de la 6:10, sambata 😉 ) intr-o sambata aglomerata, dupa ce alergasem pe peson de la un capat la altul, incercand sa gasim un vagon mai liber. Am reusit sa vars si cafeaua pe care tocmai mi-o luasem. Am avut insa noroc de oameni foarte de treaba, care ne-au ajutat, in loc sa ne injure ca ne-am urcat cu bicicletele in tren cand oricum era foarte aglomerat.
Si ca tot spuneam mai sus ca mi-am cunoscut sotul la plimbarile de biciclisti: nunta noastra trebuia sa fie tot biciclista, asa ca am avut roti decorate cu flori in gradina localului, biciclete cu flori pe masa noastra, marturii biciclete si invitatii si placecard-uri in ton. Si pentru ca nu puteam sa excludem bicicletele adevarate in ziua noastra mare, am mers pe biciclete la cununia civila, impreuna cu 10-12 prieteni curajosi.
Ar fi multe, multe de povestit. Bicicleta m-a dus in locuri unde poate altfel nu as fi ajuns si am cunoscut o gramada de oameni frumosi cu drag de viata si natura.
Ce poveste frumoasa! Pun pariu ca ati avut o nunta minunata!
A fost superb (din punctul meu de vedere) si a meritat toate zilele pierdute cu pregatirile (am facut manual o mare parte din ce a tinut de nunta). Am scris pentru blog-ul SkirtBike putin despre nunta: http://blog.skirtbike.ro/cum-sa-te-pregatesti-de-o-nunta-cu-biciclete/ (si mai am si niste articole despre partea creativa la mine pe blog, dar nu vreau sa-mi fac reclama).
Vai, ce idei frumoase! Nu stiu cum de am ratat articolul, ca citesc blogul Skirtbike 🙂 Imi plac la nebunie bicicletele mici din MDF cu pozele voastre!
Multumesc frumos! Uitandu-ma in urma, sunt sigura ca a meritat tot efortul, chiar daca uneori nu s-a vazut 😀
Inca am imaginea in minte cum am invatat sa merg pe bicicleta. Nu era a mea, ci a unei prietene care m-a invatat nu doar lucrul asta, ci multe altele. Ea a fost unul dintre pilonii devenirii mele intr-un om bun. Inca am un semn la genunchi de la cazaturile pe care l-am incercat. Dupa ce am invatat mersul obisnuit, m-a mancat in fund sa incerc fara maini. Experienta asta a rezultat cu si mai multe semne de o frumusete neasamuita pe picioarele domnisoarei din mine in prezent.
Niciodata nu am avut o bicicleta noua. Am avut trei pana acum si toate cumparate de parinti de la altii care nu le mai foloseau sau de prin targuri de second hand. Mi-am dorit mereu ceva nou, dar bani nu erau asa ca trebuia sa ma multumesc cu ce primeam. Nu am mers mai mult de 25 de km niciodata, asta pentru ca rezistenta mea fizica nu-mi permite. Ar face-o daca m-as aventura mai des, corpul meu s-ar obisnui cu efortul dar… eh, comoditatea (ca sa nu spun lenea) dar poate si faptul ca nu prea am cu cine. Ma rog de mami in ultima vreme sa ma insoteasca in plimbari. Ea isi doreste sa slabeasca, e un mijloc foarte bun, dar… (din nou un dar) sunt alte probleme mai mari pe capul ei decat micile mele placeri.
De cand am citit primul volum din Domnul Tic tot caut pe net un cos de bicicleta pentru catei. Vreau sa o invat si pe Kyra mea. Ea sigur nu ar face mutre si nazuri, ar fi mai mult decat fericita sa vina cu mine, la fel ca Tic cu Laura.
Pentru mine, Bicicleta a fost mereu un pretext de zboruri cosmice interioare. Dincolo de pedalatul în sine, biciclitul are conotații de dragoste și aspirație către stările mai puțin ușor de explicat. Deși noi (eu și bicicleta) ne-am dat întâlnire destul de rar, acum 4 zile am avut ocazia să mă reîndrăgostesc de gustul copilăriei printr-o expediție în Liteni, un sat de la 30 de kilometri de Cluj. Și câtă emoție a încăput în rucsacul acestei experiențe! Eu și Constantin, prietenul meu cel imaginar, real și fătfrumoscian, ne-am pornit cu avânt pe pistele de bicicliști ale orașului. A fost o transă nemaipomenită să mă deconectez de la fricile de toate nuanțele și să mă sincronizez cu drumul inițiatic, aparent către Oriunde. Am lăsat în urmă case cu oameni care îți zâmbeau de la poartă, bunicuțe simpatice pedalând în rochițe, căței care ne salutau prietenos, fântâni cu apă numai bună pentru suflet, o nuntă de maghiari unde am fost primiți la fel ca cei din familie, dealuri care îmbiau cu mult verde și sânziene îmbătătoare și clinchete de tălăngi din depărtare…Și cum a merge cu bicicleta nu înseamnă doar a fi călare, ne-am mai și oprit sub umbra copacilor ca să treacă toată uluirea liniștitoare prin noi; ba chiar am ales să nu ne grăbim, că doar vara-i luminoasă și așteaptă orice visător să-și adune buchetele de fericire. Într-un final, noi doi și cele două biciclete ne-am dezmierdat corpurile cu Pădurea fermecată de la capătul dealului, unde se spune că mulți cățărători au venit să se legene pe stâncile sale jucăușe. Apoi am avut parte de o cină romantică cu urdă proaspătă și roșii din acelea din care ți-e mai mare dragul să muști. Bucurii mici, dar atât de mari! Să nu vă mai spun de coborâș…Ne-am trezit că roțile ne duc singure pe cărările spre casă, ca și cum ar fi înțeles că picioarele vor să se mai odihnească și ochii să se bucure. Ajunși înapoi în Cluj, ne-am oprit în Parcul Central, unde ne-am premiat cu o înghețată maree cu pepene și căpșuni, iar pe fețele noastre bronzate ședea voluptatea fericirii însăși.
Aiii, ce minunat e să împarți povești cu dragoste și bicicliști! Laura, dragă ființă a lui Andrei, te cuprind și îți mulțumesc că ai vrut să „te călătorești” cu noi!
Cu drag de oameni,
Alexandra
Ce comentariu minunat! Multumesc ca ti-ai furat din timp sa ni-l lasi. Imi place enorm!
Eu nu stiu sa merg pe bicicleta, dar citesc cu mare drag aventurile Domnului Tic si ale prietenilor sai.
Si tocmai pentru ca eu nu am invatat sa merg pe bicicleta imi doresc ca fiica mea sa invete. Anul acesta invata sa mearga pe role, anul viitor va fi anul bicicletei.
Noua ne place foarte mult sa mergem cu bicicletele. Si copiilor nostri, desigur. Au invatat sa mearga pe doua roti la 4 ani si jumatate. Cat au fost mai mici i-a carat tati pe scaunele speciale de bicicleta. Un scaunel in fata si unul in spate. Si uite asa plecam la plimbare cu ei.
Pe langa cea ce au scris alti nu cred ca mai am sansa sa fiu aleasa. Dar, daca cumva alegerea va fi prin random, poate, poate. Mi se par niste carti foarte interesante si deacea incerc.
Find mica am invatat sa merg pe bicicleta. Dupa ce m am maritat am venit sa traiesc in oras si nu am mai mers pe bicicleta multa vreme. De cateva ani ne am mutat la tara, vroiam sa imi cumpar o bicicleta dar niciodata nu a fost pe lista de prioritati. Pina la urma, am primit una de la cumnata mea si sant foarte fericita ca am reusit sa ma pun in miscare si sa imi gasesc acea jumatate de ora dimineata sa ma plimb cu ea. Pentru o mama a patru copii ( intre 8 ani si 1 an) asta e o mare realizare.
Bicicleta este pentru mine un simbol al bucuriei si al lucrurilor dorite in copilarile dar neavute. E momentul meu de escapada, eu cu mine si doua pedale pe care le invart la nesfarsit nu ca sa ajung undeva ci ca sa apreciez frumusetea drumului parcurs si petrecut cu mine. Pedalatul m-a ajutat mereu sa uit de tristeti si am plecat la drum ori de cate ori am vrut sa fug de ele sau am simtit ca ma ajung din urma. Bicicleta nu m-a dezamagit niciodata desi uneori m-a mai aruncat pe trotuar, asa cum face viata, doar ca sa ne invete cate o lectie de care nu ne prindem chiar imediat. M-a mai invatat si povestea echilibrului pe care incerc sa o aplic in orice si mi-a aratat ca nu e intotdeauna cel mai rau lucru sa pleci la drum de unul singur daca asta te ajuta sa te regasesti si sa apreciezi bucuria intamplarilor care ti se intampla.
S-au anuntat castigatorii? Nu de alta dar noi mergem sambata in concediu si nu mai avem acces la net…
Imediat, Andreea, am fost si eu plecata si fara acces la net pe calculator. O sa trec aici in comentarii.
Castigatoarele (pentru ca sunt doua) sunt: Alexandra (cartea oferita de Laura Baban) si Andreea Sebe (premiu special oferit de mine pentru povestea ei frumoasa, tot cartea Domnul Tic si alte aventuri de prin lume). Doamnelor, va astept cu adresele postale si numerele de telefon pe adresa de mail a blogului.
Salutare! Am observat că suntem două Alexandre pe aici și mi-aș dori să știu care dintre noi e norocoasa. Am cotrobăit pe aici, însă nu am găsit adresa de mail a blogului, așa că te-aș ruga frumos să o lași aici, într-un mesaj. Vă urez o zi minunată, plină de liniște și bucurii de toate dimensiunile!
Cu drag,
aiurezcuvocetare (Alexandra) smile emoticon
Tu ai lasat comentariu cu “aiurezcuvocetare” nu cu Alexandra. Am o singura Alexandra care s-a semnat asa 🙂 Insa pentru ca Andreea Sebe nu si-a revendicat premiul oferit de mine, suplimentar, o sa-l reportez si ti-l ofer tie. Da-mi pe mail adresa ta sa-ti expediez cartea.
Imi pare rau, nu am vazut cand au fost anuntati castigatorii. Chiar am fost cu ochii pe email, dar am mai fost si plecata si s-au adunat si e posibil sa-mi fi scapat. E prea tarziu sa-l revendic? 🙁 (Il vroiam pentru un cadou 🙁 )
Aaa!:D Ce frumos! Eu pot, dacă Andreea o să mai verifice blog-ul, să împart cartea cu ea (să i-o trimit după ce o citesc) 🙂 Pentru că tot nu am găsit adresa ta de mail, ți-o voi lăsa pe a mea : alexandraceornei@yahoo.com. Zâmbete!