Madlena lui Proust și efectul ei asupra amintirilor din copilărie

Zilele trecute am văzut pe Digi TV o emisiune pe tema memoriei involuntare, pornind de la madlena lui Proust. Emisiunea încerca să explice cum funcţionează acest proces al aducerii-aminte bazat pe gustarea unei prăjituri care să te transporte instantaneu în alt timp (emisiunea înregistrată aici)

Am încercat atunci să-mi dau seama dacă eu am o astfel de madlenă, mai ales că suntem cu toţii „în căutarea timpului pierdut” în ceea ce priveşte gusturile “de odinioară”. Marketingul agresiv din prezent promovează o mulţime de produse culinare menite să te transporte din nou în copilărie. Iaurturi care să te ducă din nou cu gândul la iaurturile din borcanele pentru care stăteam ore în şir la coadă, îngheţată ambalată în pacheţele care să ne amintească de pachetele care ni se scurgeau printre degete când eram mici, prăjituri “ca ale mamei” (cu e-uri, desigur), roşii ca ale bunicii (deşi e aproape imposibil pentru că s-au pierdut soiurile tradiţionale şi toată lumea cultivă hibride) şi aşa mai departe.

Am testat o mulţime de asemenea produse. Nu m-am simţit transportată în niciun fel. Am amintiri culinare din copilărie, să nu credeţi că nu am. Gusturi pe care simt că nu le voi mai recăpăta. „Corăbioarele” tari de la cofetărie, alviţa aia minunată pe care doar vânzătoarele ambulante o făceau aşa de bună, glucoza subtilizată din fabricile de medicamente şi vândută de femeia de serviciu de la şcoală cu 5 lei pietroiul, prăjitura krantz, cu cremele ei roz şi verzi atât de onctuoase şi krantzul sărăcăcios de pe margini atât de vânat (între timp krantzul a devenit o prăjitură în varii nuanţe de maro, cu un gust atât de îndepărtat de cel din copilărie că nici nu mă mai obosesc să încerc vreuna în cofetării).

Dar, mai presus de toate, gustul de care mi-e cel mai dor e cel al unor prăjituri care se vindeau la cantina de la parterul căminului în care locuiam (am locuit cu părinţii mulţi ani într-un cămin de muncitori şi jos la cantină mâncau muncitorii). Prăjiturile alea magice (care la început nu mi-au plăcut) arătau aşa: un fel de mini-tarte/coşuleţe umplute cu puţină dulceaţă (cred că de căpşuni era, un pic acrişoară) şi, pe deasupra, cu un moţ mare de cremă roz delicioasă. Aş da orice să mai gust o dată o prăjitură din aia, făcută exact cum se făcea atunci (indiferent ce conţinut o fi avut, oricum nu cred că se foloseau ca acum, prafuri pentru blat, găletuşe standard pentru creme, de toate prăjiturile au acelaşi gust şi nu mai ştii ce mănânci).

În afară de dulciurile menţionate mai sus, de ciocolata Kiss pe care ne-o aducea tata şi pe care nu am mai reîntâlnit-o (un mousse delicios şi lipicios de banane sau căpşuni învelit într-un strat subţire de ciocolată crocantă), mai există un lucru de care îmi e dor: guma de mestecat. Îmi aduc aminte că erau vreo trei feluri de gumă în copilăria mea: aia tare ca piatra şi cea mai ieftină, la care mestecai până te dureau fălcile (românească, evident), guma cu surprize (eram cu toţii mari colecţionari) cu gust de „bostan” şi guma care făcea baloane mari. Aia care făcea baloane mari era roz şi probabil era ceva mai scumpă pentru că o primeam destul de rar.

N-am mai testat mărci recente pentru că eu nu consum gumă de mestecat (şi nici Eliza). Zilele trecute am primit pentru degustare nişte gumă Orbit Bubblemint (împreună cu un joc În faţa blocului, pe care mi-l doream şi eu de mult). Am băgat plină de elan o gumă în gură, am mestecat la ea de m-au durut fălcile pentru că era delicioasă. Da, îmi aducea aminte de ceva, de gustul gumei din copilărie când făceam baloane şi ne certa tatăl unei prietene că luăm microbi din atmosferă pe baloanele alea, dar nu a avut loc efectul ăla proustian pe care îl aşteptam şi la care speram. Aşa că mi-am pus întrebarea: de ce nu funcţionează principiul madlenei lui Proust în cazul meu?

Sau de ce ne simţim dezamăgiţi când mâncăm unele produse menite să ne transporte înapoi în timp şi vedem că nu se întâmplă asta? O explicaţie ar fi faptul că în copilărie ni se părea totul bun pentru că mâncam rar. Aveam bani de o corăbioară la cofetărie odată la o lună, tata ne aducea ciocolată o dată la două săptămâni, krantzul îl mâncam în tortul de la ziua mea. Când aveam, era fabulos, când nu, tânjeam după ele. Acum nu mai tânjim după nimic, pentru că avem de toate, la discreţie, la mega image-ul de la scara blocului.

Tânjeam şi dacă erau chestii noi, în special inaccesibile. Îmi aduc aminte că atunci când au apărut pentru prima oară în România brânza topită la triunghi (nu ştiu dacă o fi existat şi dinainte, eu odată cu Hochland am mâncat prima oară) şi iaurtul cu fructe de la Danone, mi s-au părut cele mai bune chestii din lume.

Le mâncam foarte rar pentru că erau scumpe şi mi se păreau delicioase. Când am ieşit la salariu, am umplut căruciorul de cumpărături numai cu brânză topită şi iaurturi cu fructe şi chestii cu ambalaje viu colorate la care se dădeau cadou prostii inutile. Da, sunt atât de bătrână, chiar dacă nu vă vine să credeţi.

Din epoca de piatră în care cumpăram trei plicuri de sos pentru paste de la Maggi ca să primesc cadou o cutie de tablă – erau la mare modă cutiile de tablă, nu se găseau ca acum, de cumpărat pe la toate tarabele. În mod evident şi previzibil, acum nu mai mănânc iaurturi cu fructe (cu excepţia lui Cedra cu mere de la Napolact), brânză topită doar în cazurile extrem de rare în care găsesc o variantă cu nuci, iar plicuri de sos pentru paste deloc.

Nu mai există niciun aliment pe care să-l consum şi să simt o plăcere deosebită, cel mult fructele de sezon care chiar nu se găsesc din import în restul anului (gen cireşe, caise, pepene roşu). Ca şi în dragoste, cred că şi în alimentaţie dorul este cel care ne face să mâncăm ceva cu poftă. Oricât ne-ar plăcea un aliment, dacă l-am găsi pe toate drumurile, la orice oră din zi şi din noapte, probabil că nu l-am mai consuma cu acelaşi patos.

Şi acum, dacă tot am povestit despre madlena lui Proust, parcă aş mânca şi eu o madlenă de casă. Am mâncat odată la un eveniment o madlenă atât de reuşită cum nu cred că am mai gustat vreodată în viaţa mea. Nu m-a transportat nicăieri în timp, dar, vai, cât de bună era!

Voi aveţi madlenele voastre?

Edit 26.08.2024: între timp am găsit prăjitura Krantz făcută exact ca în copilărie, cu cremele roz și verde, la o cofetărie din Sinaia 🙂