Am fost zilele trecute, la invitaţia surorii mele, să vedem Mamma Mia 2! Here we go again, împreună cu mama. Un fel de ieşire în trei, cu ocazia zilei de naştere a mamei. Am zis “da” imediat ce am auzit care e filmul ales, pentru că primul Mamma Mia mi-a plăcut atât de mult, că îl revăd de fiecare dată cu plăcere şi nu mă plictisesc niciodată.
Dacă Mamma Mia 1 este o combinaţie delicioasă de momente comice şi cântece ABBA superb reorchestrate şi introduse perfect în firul narativ, Mamma Mia 2 este un film de suflet pentru toate vârstele, care, deşi trist în mai toate cele 110 minute ale sale, transmite la final un mesaj optimist.
Mi-am pus după film mai multe întrebări: “se poate (re)găsi dragostea la 60 de ani sau la 80?” Răspunsul pe care mi l-am dat a fost “da, dacă vrei şi eşti deschis posibilităţilor”. La întrebarea “se poate trece peste pierderea unui părinte?”, mi-am răspuns “foarte greu”, iar la întrebarea “cum continui atunci când simţi că ai pierdut tot?”, răspunsul este, cu siguranţă, “cu mult curaj şi tenacitate”.
În Mamma Mia 2 ne reîntâlnim cu o parte dintre personajele din primul film, dar şi cu personaje noi: Cher în rolul mamei Donnei şi Andy Garcia în rolul managerului de hotel care o ajută pe Sophie să redeschidă.
Donna (Meryl Streep) nu mai este, iar fiica ei, Sophie, încearcă din răsputeri să reconstruiască afacerea mult-visată a mamei, hotelul de pe insula grecească, unde încă mai locuieşte şi Sam, acum văduv. Bill este un scriitor celebru, pe cale să primească un premiu important în ţara lui, şi nu mai este împreună cu Rosie, autoarea de cărţi de bucate, cu care păruse să se cupleze în primul film.
Harry este un afacerist de succes plecat în Japonia să negocieze un contract, iar Sky este plecat în America să facă un curs de management hotelier. În timpul acesta, Sophie a rămas pe insulă să pregătească totul pentru o mare petrecere de redeschidere a hotelului, unde speră că vor participa jurnalişti şi oameni importanţi care să facă hotelul cunoscut în lume. Relaţia (sau căsnicia?) ei cu Sky pare să aibă ceva probleme, iar marea petrecere pare să fie un fiasco, atunci când o furtună mătură totul în calea ei pe insulă.
În paralel cu acţiunea din prezent (care are loc la cinci ani după evenimentele din primul film), se desfăşoară (în alt plan temporal) povestea Donnei: tocmai a absolvit şi vrea să plece în lume să trăiască aventuri şi să-şi creeze amintiri. Îi cunoaşte pe Harry, Bill şi Sam şi… puncte, puncte, puncte (vă aduceţi aminte de jurnalul Donnei? 😀 ). Încă o dată m-a întristat ideea că viaţa ei şi a lui Sam putea fi altfel dacă ar fi comunicat mai bine şi ar fi fost sinceri şi răbdători unul cu altul.
Melodiile din noul film sunt şi mai frumoase decât în primul, iar la My Love, My Life, mai frumos şi mai plin de înţelesuri decât originalul celor de la ABBA n-a rămas niciun ochi uscat în toată sala (care nu era foarte plină, recunosc).
O altă melodie care mi-a plăcut mai mult decât originalul a fost Andante, Andante.
Puteţi vedea trailerul aici: