În țara în care m-am născut

Ştiţi reclama aia cu “ţara noastră-i ţara noastră, dulce pajişte albastră” cu tot felul de imagini idilice din România şi concluzia că nu ţara trebuie schimbată, ci felul în care ne uităm la ea? Şi m-am tot întrebat eu cum văd ţara asta în care m-am născut, că tot s-a viralizat recent reinterpretarea lui Chirilă, care mie nici măcar nu-mi place.

Trăim vremuri tulburi. M-am străduit mereu să promovez România frumoasă, România bună, România tradiţională, prin toate articolele mele din campania Turist în România. M-am contrazis cu cei care se jurau că nu calcă la noi în concediu, că nu cumpără produse româneşti, m-am supărat pe cei care au emigrat şi de care mi-e dor în fiecare zi, m-am burzuluit când îndrăznea cineva să zică ceva de rău de ţara noastră.

Şi totuşi, sunt zile în care îmi ajunge şi mie cuţitul la os. Pentru că…

În ţara în care m-am născut, oamenii mor în spitale mizere, pe străzi neasfaltate, în cluburi insalubre şi fără autorizaţii, în avioane vechi. Mor medicii în gărzi şi poliţiştii în timpul serviciului, mor bolnavii de cancer fără medicamente, mor minerii în hrube neasigurate, mor arşii de infecţii. Mor oamenii de rujeolă şi de West Nile, de foame în curţile spitalelor, de frig şi de sărăcie.

În ţara în care m-am născut, fetele de 13-14 ani se joacă cu propriii copii în loc de păpuşi. Femeile sunt omorâte de parteneri agresivi, spre oroarea opiniei publice şi nepăsarea pe termen lung a autorităţilor.

În ţara în care m-am născut, violatorii ies din puşcării pentru bună purtare şi nenorocesc alte femei la câteva zile după aceea. Oamenii preferă să fie asistaţi social pentru că nu au educaţia necesară şi sprijinul comunităţii pentru a-şi găsi un loc de muncă decent. Un segment important de populaţie abia dacă ştie să citească, iar mulţi copii nu mai merg la şcoală după clasa a opta.

În cele mai multe sate din România, oamenii încă au veceuri în curte, şi aşteaptă următoarele alegeri să le tragă şi lor primarul apă şi gaze. Încă mai avem cătune fără curent electric.

În “dulcea pajişte albastră” a României, avem epidemii prost gestionate, recolte arse şi animale omorâte. Avem păduri tăiate din temelii, inundaţii şi sate sinistrate anual. Avem lacuri pline de PET-uri şi gropi de gunoaie care infestează pânza freatică şi îmbolnăvesc oamenii. Avem poluare şi oraşe sufocate de trafic.

Avem spitale pline de gândaci şi igrasie, şcoli cărora le cad tavanele, clădiri istorice în paragină, poduri care stau să se prăbuşească, autostrăzi neterminate, fabrici vândute la bucată.

În ţara în care m-am născut, se iau bani de la cercetare şi se închid Institutele care fabrică vaccinuri mai ieftine. Copiii merituoşi nu primesc burse, sportivii n-au condiţii să se antreneze, olimpicii n-au bani să se ducă la olimpiadele din străinătate.

Avem mâncare proastă, fructe şi legume pline de pesticide, mezeluri pline de aditivi şi carne plină de hormoni şi antibiotice. Lapte îndoit cu apă, prăjituri făcute din prafuri şi arome. Produsele importate sunt de o calitate inferioară celor din vest. I-am cumpărat Elizei mortadella cu fistic care îi plăcuse aşa de mult în Italia şi n-a putut s-o mănânce, a zis că e o mizerie care nu se compară cu cea de acolo.

Credeţi că cei care umflă roşiile cu chimicale sau cei care fac salam cu monoglutamat în exces o fac ca să ne îmbolnăvească? Sau pentru că se gândesc să scoată un ban pentru că vine seceta sau vin ploile sau vine “garda” şi le dă foc la culturi şi le omoară animalele din bătătură  sau din ocol? Oamenii sunt aşa disperaţi după bani nu ca să-şi cumpere insule, ci pentru că ziua de mâine e incertă şi nu ştii ce-ţi poate aduce.

Avem pensii speciale, salarii cu cifre ameţitoare, vacanţe exotice, afaceri de succes. Alţii, nu noi. Noi ne chinuim cu câte două joburi, cu o afacere din care scoatem cât să plătim taxele la stat şi cu Excel-ul lunar în care îţi treci cheltuielile şi te gândeşti dacă scoţi şi de o tabără pentru copil sau nu anul ăsta.

Avem profesori care stau pe telefoane la oră, învăţători care cer sute de lei la fondul clasei, educatori care smucesc copiii şi îngrijitori care le spun copiilor că nu mai vin părinţii după ei dacă mai plâng. Copii care ies de pe băncile liceelor şi pleacă să studieze în afară şi nu se mai întorc. Absolvenţi de facultate debusolaţi care nu ştiu încotro s-o ia.

Avem bătrâni umiliţi, cu ochii în lacrimi la coadă la medicamente, care traversează oraşul pentru că au auzit că sunt cartofi mai ieftini în capătul celălalt. Ne mai mirăm că votează ani la rândul aceiaşi penali? Pentru ei 20 de lei la pensie înseamnă o folie în plus de Aspenter.

Avem conducători lipsiţi de educaţie, cultură şi compasiune, oameni care ne fac de râs la nivel internaţional. Avem legi strâmbe şi legiuitori care le manevrează după bunul lor plac. Avem muşamalizări şi manipulări, trusturi media vândute corupţilor, şi propagandă proastă. Avem instituţii de apărare care dau în oameni, în loc să-i apere.

Ţara în care m-am născut e aceeaşi cu cea în care trăiesc acum. Poate suntem niţel mai slobozi la gură şi cu mai multe gadgeturi, dar e aceeaşi ţară de dinainte de 89. Aceeaşi ţară în care suntem conduşi de inculţi şi de tirani cărora nu le mai e frică de popor. Care stau cuminţi şi aşteaptă “să treacă”. Aşteaptă să obosim, să ne blazăm.

E ţara în care poporul simte că nu mai poate face nimic contra lor. E ţara în care toate s-au făcut mereu cu răscoale şi revoluţii dar în care ne-am educat suficient să înţelegem că nu avem nevoie de eroi morţi, ci de eroi vii. Şi că răscoalele şi revoluţiile fac mai mult rău decât bine.

E ţara în care…. mai completaţi şi voi. Eu azi simt că nu mai am nimic bun de spus….