Mi-e dor de vremurile când lucrurile astea erau banale…

Niciodată mai mult ca în perioada asta nu am realizat cât de dor îmi e de lucruri pe care le consideram banale sau de la sine înțelese înainte.

Mi-e dor…

Să nu-mi mai fie teamă de fiecare dată când ies din casă. Să pot merge relaxată unde doresc, la magazin, la salon, la serviciu, la sală, la ședința cu părinții, la un târg sau un festival fără să mă tem că o să mă îmbolnăvesc.

Să am opțiunea de a merge cu copiii mei la medic dacă sunt îngrijorată de ceva sau dacă vreau doar o evaluare generală. Să nu stau panicată că orice simptom se poate înrăutăți, să nu fac poze la bube și să înregistrez tuse și să sper că medicul are vederea sau auzul suficient de bune cât să înțeleagă de ce are nevoie copilul meu.

Să nu intru în panică dacă mă ustură puțin în gât sau mă doare capul. Să nu mai cred că cineva poate muri dacă tușește. Să nu mai moară cineva dacă tușește….

Să avem libertatea de a ne îngropa morții conform ritualului pe care și l-au dorit ei sau îl considerăm noi adecvat. Să nu mai îngropăm oamenii ca pe niște animale, în saci de plastic.

Să mergem liniștiți la slujba de duminică, la Înviere, la parastase și pelerinaje, dacă asta este ceea ce aduce alinare sufletului nostru și face parte din valorile noastre spirituale.

Să fac planuri de vacanță. Știți bancul ăla cu ”de Revelionul ăsta nu mă duc în Ibiza din cauza pandemiei. În anii anterior nu mă duceam din cauza banilor 😀 ” Cam așa și noi. Poate că nu ne permitem destinații exotice, dar măcar ne permiteam să visăm. Acum nu pot să fac rezervare nici la Eforie cu câteva luni înainte.

Să caut tabere pentru copii și să rezerv un loc și să știu că chiar va merge. Să nu rămân cu avansuri date și nereturnate și fără niciun semn de la nimeni.

Să se ducă copilul mare la școală. Să se preocupe de cum se îmbracă, să ceară tricouri noi la fel ca ale colegelor, să-mi bat capul cu ce-i pun de mâncare (nu dacă are suficienți dezinfectanți, măști și șervețele de șters banca la ea), să-i dau un pachet de Oreo să-l împartă cu colega sau prietena ei.

Să ducă copiii bomboane la școală de ziua lor și să le împartă colegilor. Să-mi bat capul cu ce cadou iau sărbătoriților atunci când sunt invitați la petreceri aniversare.

Să mă duc în magazine dacă vreau să-mi cumpăr ceva, nu să comand totul online. Să probez haine înainte de a le cumpăra, nu să le iau pe neprobate pentru că sunt închise cabinele de probă.

Să pot returna un produs cumpărat din greșeală sau care nu este bun. În prezent, am fost refuzată de câteva ori când a venit vorba de returnat, pe motiv de Covid.

Mi-e dor de colegii de la birou, chiar și de ăia care vorbesc foarte tare sau sunt morocănoși dimineața sau de ăia care se uită ciudat la mine dacă fac conversație la chiuvetă și mi-e dor până și de ăia care îmi furau mâncarea din frigider. Chiar, se mai fură mâncarea din frigider la corporație?

Să merg la conferințe, să găsesc pe scaun un pix și un caiet și cincizeci de pliante publicitare și să ascult oamenii vorbind. Să fac cu mâna în celălalt capăt al sălii unei cunoștințe și să ne întâlnim la pauză pe hol, la coadă la cafea.

Să merg la teatru și la final să ne întâlnim cu actorii în foaier la o cupă de șampanie și poze. Să fie pauză între acte, ca să mă pot duce la toaletă 😀

Să respir fără mască, oricât de împuțit e aerul din București. Să-mi văd vârful pantofilor fără să aplec capul. Să ies din casă fără să fac verificarea de rutină dacă am mască pe față și rezerve în poșetă.

Să văd cum arată oamenii pe care i-am cunoscut în pandemie și pe care i-am văzut doar cu mască. Personalul de la grădinița lui Vlad, de exemplu, pe care nu l-aș recunoaște pe stradă, în afara grădiniței.

Să merg la târguri de carte. Mi-e dor de aglomerația aia care înainte mă enerva, așa că mă duceam mereu dimineața la deschidere, în zilele lucrătoare. Să alerg de la un stand la altul, cu agenda plină de lansări, interviuri și întâlniri cu oamenii din industrie.

Să fac ateliere pentru copii. Să ne întâlnim și să meșterim chestii împreună, să șterg praful de pe cutiile cu foarfece, ace de quilling și perforatoare cu model.

Să ating oamenii. Să dau mâna cu cineva când facem cunoștință, să mă îmbrățișez și să mă pup pe obraz cu prietenii (deși nu sunt genul căruia îi place prea mult să fie atins, dar chiar am ajuns să-mi fie dor de asta).

Să vizitez bebeluși! Să mă pot duce în vizită la o prietenă care a născut să-i văd bebelușul.

Să degust alimente în magazine, să aleg cu scobitoarea cinci feluri de cubulețe de chestii de pe tarabele promoterițelor din hipermarketuri.

De week-endurile pline de evenimente, de festivaluri și cozile la food trucks, de migdalele glazurate de la târgurile de iarnă și să-mi pozez copiii cu vreun Moș Crăciun cu barbă falsă în vreun mall sau la vreo petrecere de Crăciun.

De petrecerile de Crăciun, de cele două lansări anuale ale colecției de decorațiuni de la Jysk, de Food Bloggers Conference, de avanpremierele la filme (n-am mai fost într-un cinematograf de un an jumate, cred), de lansările de carte cu public, de evenimentele de 1 iunie organizate în parcurile mari din București.

De ieșirile la cocktail cu prietenele, de vremurile când ”hai să ieșim la o cafea” nu se concretizau, dar măcar SE PUTEAU concretiza 😀

De concursurile de gimnastică sau de balet, de aglomerația de pe holul de la Palatul Copiilor, de foiala între vestiar, culise și sală, de bucuria copilului meu cu o cupă de plastic aurit în mână.

De serbări și festivități școlare. N-am văzut nicio serbare la Vlad și nici nu cred că o să mai văd (da, eu sunt din aia ciudată căreia încă îi mai plac serbările, probabil pentru că nici n-am prea avut parte de ele). Nici deschideri și închideri de an școlar nu cred că mai văd. Nu o să ne mai strângem toți părinții, emoționați, să facem poze și să ne mândrim cu copiii noștri.

De cinele corporatiste cu șefii și colegii din străinătate, de adunările de fini de la nași de acasă, de zilele de naștere ale prietenilor. De vizitele la persoanele în vârstă.

Vouă de ce vă e dor din lucrurile astea care păreau obișnuite și banale înainte?