Cum să trecem cu bine prin perioada ușilor trântite (12-17 ani)

Cartea lui Isabelle Filliozat, Nu ne mai înțelegem deloc! Cum să trecem cu bine prin perioada ușilor trântite (de la 12 la 17 ani) este, de departe, cea mai bună carte pe care am citit-o eu despre relația părinților cu adolescenții. Deși pe copertă este o fată, ea este adresată atât părinților de băieți cât și celor de fete.

Cartea este împărțită pe capitole adresate fiecărei etape, cu ample capitole introductive despre modificările care apar în creierul copilului odată ce ajunge la pubertate. Formatul ei aerisit, cu informații cheie explicate într-o maniera simplă, o face ușor de citit și consultat atunci când e cazul.

Eu am citit-o acum pe toată, dar, în timp, voi relua capitolele dedicate vârstei de 13 ani, 14 ani și așa mai departe. Am extras câteva notițe, unele foarte sumare, dar sper să vă ajute să vă faceți o idee cu privire la ceea ce veți învăța din ea. E o carte care, la modul concret, nu ar trebui să vă lipsească din bibliotecă, dacă sunteți părinți de copii de 11-12 ani și mai mult.

Eu am selectat doar câteva idei care mi-au atras atenția, dar cartea abordează mult mai multe, inclusiv problemele clasice ale adolescenților: consumul de alcool și droguri ușoare, sexualitatea, depresia, bullyingul, rețelele sociale etc.

De reținut

Adolescența este o perioadă de tranziție, atât pentru adolescenți, cât și pentru copii (…)

Hiperactivitatea amigdalei + puțină ocitocină + slabă stăpânire emoțională = un cocktail care ne face să reacționăm stresați într-o situație în care un alt părinte, crescut cu mai multă tandrețe și empatie, ar avea o reacție mai centrată pe nevoia copilului.

La 15 ani începe etapa gândirii ipotetico-deductive (definită de Jean Piaget).

Sindromul de amnezie parentală – când uităm că am fost și noi adolescenți

O reacție a adolescentului este provocată de ceva. Dacă nu ne ocupăm de cauze, ele vor produce aceleași efecte, iar tentativele noastre for fi sortite eșecului.

Adolescenții trec de la atașamentul vertical (față de părinți) la cel orizontal (față de semeni).

Adolescentul are de făcut o muncă enormă de individuare și emancipare. Socializarea ”cum mă integrez într-un grup” devine miza centrală, aproape prioritară. Chimia creierului său îl incită la hipersocializare.

Adolescența neliniștește pentru că există într-adevăr riscuri. Alcool, sex, droguri, condus cu viteză, renunțarea la învățat… Ca să poată traversa această fază, adolescenții au nevoie să ne aflăm alături de ei, nu în fața lor.

Reacțiile noastre sunt zvâcnirile propriei adolescențe cu bagajul ei de suferințe, neliniști și îndoieli.

Copilul trece prin criza adolescenței, noi prin criza vârstei de mijloc.

Și dacă ne-am antrena să ne controlăm singura persoană pe care o putem controla, adică pe noi înșine?

Adolescența este un mare șantier de construcții, mai ales în ceea ce privește creierul (eliminarea sinapselor + mielinizarea).

Cerutul, negociatul, tratativele, insistatul încontinuu sunt comportamente datorate cortizolului, hormonul stresului.

11-13 ani

Apare o infuzie de testosteron la băieți și progesteron și estrogen la fete, lucru care duce la o furtună hormonală.

Creierul adolescentului funcționează pe bază de recompensă – felicitările primite îi furnizează o mică doză de dopamină.

Adolescenții învață mai bine cu zgomot de fundal (muzică) sau stând întinși.

14 ani

Ordinea sau dezordinea din cameră seamănă cu ce se întâmplă în creier. O mare dezordine pe care adolescentul se străduiește s-o pună în ordine.

Adolescentul este sincer atunci când promite. Chiar crede că o să fie atent și simte că e responsabil. (Faptul că nu face asta, în cele din urmă, se datorează imaturității creierului prefrontal.)

Ordinele inactivează creierul prefrontal. Cuvintele puține sau o întrebare deschisă îi vor activa creierul prefrontal.

Începând cu 13 ani, girusul cingular anterior (o structură a creierului prefrontal) este funcțional și îi permite să-și modifice comportamentul după ce a conștientizat o greșeală anume.

Între 13 și 15 ani, adolescenții reușesc să-și amintească o mulțime de informații diverse, însă jonglatul cu acestea, organizarea lor într-un scop strategic, cu scopul unei acțiuni coordonate, cere competențe de multitasking pe care creierul lor nu are încă.

Când începe să respingă manifestările fizice de afecțiune, adolescentul nu-și respinge mama, respinge tentația regresiei.

Între 12 și 14 ani apare ”întârzierea de fază”, o schimbare a ritmului secreției de melatonină. Intervalul în care adoarme o adolescentă este între orele 23.00 și 01.00 dimineața, când are loc secreția maximă de melatonină, iar trezirea are loc între 09.00 și 10.00 dimineața când începe creșterea nivelului de cortizol.

15 ani

La această vârstă are loc antrenarea creierului pentru planificarea, anticiparea și rezolvarea de probleme (ei planifică multe lucruri pe care nu le pun în practică niciodată).

Există un studiu care arată că unei adolescente i se pare că este mai atrăgătoare într-un selfie decât într-o fotografie făcută de altcineva. Poate din cauză că zâmbește și are controlul asupra propriei imagini.

Contestarea ideilor și a valorilor familiale este o etapă din parcursul său de individuare. Altfel, cum ar ști adolescentul că valorile lui sunt cu adevărat ale lui sau dacă nu este decât un copil supus?

Adolescenții fac ceva dacă îi stimulăm sau dacă centrul accumbens este excitat, având deci perspectiva unei plăceri puternice. Altfel, uneori le slăbește voința.

Adolescenții au nevoie să intre pe ”modul implicit”. Au nevoie de momente lungi de inactivitate, care să le permită să viseze la viitor, să-și lase spiritul să vagabondeze, să asocieze idei, să integreze schimbările corpului și ale spiritului, să reflecteze, să lase să le apară imagini, să facă și conexiuni… Timpul petrecut ”nefăcând nimic” duce la îmbunătățirea semnificativă a rezultatelor școlare.

16 ani

Gândirea sa rămâne totuși ilogică sau prelogică, marcată de egocentrism și prejudecăți. Adesea, vede totul în alb sau negru. Generalizează, iar atracția lui pentru absolut îl incită uneori să adere la extreme. Accesul la gândirea complexă este ceva ce se educă.

Circuitele lor neuronale orientate către relațiile sociale sunt în plină dezvoltare. Este ceea ce se numește fereastră de oportunitate în dezvoltare.

Lobii parietali asociativi se dezvoltă și îi oferă noi posibilități. Muzica, sportul, șahul, dansul, pictura, desenul, toate aceste activități numite secundare, pe care le practica adolescenții, nu sunt chiar atât de secundare.

Teoria auto-obiectivării: fetele se evaluează plecând de la un punct de vedere la persoana a treia și nu de la persoana întâi. Unei fete în costum de baie îi este mai greu să rezolve o problemă de matematică decât dacă ar fi îmbrăcată în pantaloni care îi ascund formele. Auto-obiectivarea are la bază conformismul și stereotipurile sociale.

Diferența dintre interdicție (= o limită, formulată prin ”Să nu…”) și o regulă (= o procedură, formulată prin ”Dacă… atunci…”). Stabilim împreună o regulă, asigurându-ne că este așa ceva, că se poate aplica, că nu contravine unei nevoi superioare și că adolescentul dispune de resursele necesare în termeni de competențe emoționale și relaționale, ca să o respecte și să o facă să fie respectată în fața prietenilor.

Puterea de a primi: să cultivăm atitudinea zen și să ne deschidem urechile, mai degrabă decât gura! Să primim fără să reacționăm imediat presupune un efort de învățare, dar care dă rezultate rapid…