„Simon” de Narine Abgarian este una dintre puținele cărți cărora le-am dat cinci stele anul ăsta. Am cumpărat-o atunci când am fost la lansarea din România a celui de-al treilea roman pentru adulți al autoarei, tradus și publicat de editura Humanitas și m-am apucat de ea aproape imediat, intrigată de relatarea lui Narine cum că ar fi inspirat dintr-o poveste reală din orașul ei natal, Berd, în Armenia.
Deși e o carte cu un nume de bărbat în titlu, „Simon” este o carte despre femei. Despre viețile lor, văzute și nevăzute, despre provocările și greutățile lor, despre traume și copilării nefericite, despre abuzuri, căsnicii nefericite și relații de familie defectuoase. La toate astea se adaugă și felul meșteșugit în care autoarea prezintă și diverse aspecte ale bolilor mintale, de la Sașia Vardanuș cu „nebunia” ei curată (în realitate un retard mintal care, însă, n-o împiedică să fie perspicace și mereu acolo când e nevoie de ea), la Nenumita și la soacra Susannei, cu „nebunia” lor întunecată (am pus în ghilimele pentru că nu știu ce alt termen să folosesc).
Sașia Vardanuș mi s-a părut personajul care le leagă pe toate, ea e Sfânta Vineri a tuturor, cea care le sare în ajutor la nevoie, care apare ca prin magie atunci când e nevoie de ea și care dispare, la fel de tăcut, atunci când nu mai e nevoie.
Sașia Vardanuș este călăuzitoarea, îngrijitoarea, ocrotitoarea femeilor oropsite. Este un fel de sfântă protectoare care lipsește femeilor din Berd și la care ele nici măcar nu trebuie sa se roage, pentru că ea le oferă voluntar ajutorul, părând să le ghicească dinainte gândurile, să le intuiască nevoile.
Simon e un personaj interesant, un bărbat care a știut sa vadă frumusețea în fiecare dintre amantele lui, să le identifice cele mai mari nevoi emoționale și complexe și să le „vindece” de ele cu blândețe, perseverență și răbdare. Chiar și cadourile pe care le făcea la despărțire trimit către aceste nevoi ale lor de a fi văzute, iubite și acceptate așa cum sunt.
Autoarea a reușit cu mare delicatețe să nu cadă în capcana apărării adulterului, prezentându-le pe fiecare dintre amante în așa fel încât aproape că nu ni se pare nimic greșit în ce fac ele. Așa cum spune la un moment dat una dintre ele, doar își fură o bucățică de fericire așa cum, în copilărie, fura o chiftea din pachetele destinate surorilor ei: „dar așa cum în copilărie își fura partea ei din bocceluța cu merinde destinate surorilor ei, acum fura din viața altcuiva o fărâmă de fericire pentru ea.”
Cel mai mult îmi place la Narine Abgarian (și nu doar în cartea asta) e că ea crede în omenie, în gesturile de bunătate ale străinilor, care pot salva un suflet uneori. Toată cartea e plină de astfel de gesturi care vin în ajutorul personajelor atunci când propria lor familie le abandonează. Directorul spitalului de boli mentale care o protejează pe Silvia sau vecina care îi bagă o rublă în buzunar, directorul fabricii la care lucra Silvia, croitoreasa care o învață meserie pe Sofia și continuă s-o ajute chiar și când societatea o repudiază, bijutierul care o ajută pe Susanna cu vânzarea eșarfelor etc. Fiecare femeie are parte de gesturi din astea neașteptate de omenie care le ajută să meargă mai departe, să înfrunte și mai multe necazuri și să le depășească.
___
Aici aveți și articolul despre lansarea lui Narine Abgarian din România.