Am început cartea asta mai demult și mi-a luat ceva s-o termin, pentru că nu m-am conectat deloc cu ea. Dacă nu era sora mea (care a ascultat audiobook-ul), cred că nici n-o terminam, dar mă bucur că am făcut-o.
În primul rând, „O viață imposibilă” este o carte SF. Mi se pare că se încadrează destul de bine în tiparul genului prin subiectele abordate (printre altele, prezența și influența extraterestră pe pământ), iar eu nu sunt așa fană SF, n-am mai citit acest gen din adolescență. Deși am mai citit și alte cărți de Matt Haig, „Biblioteca de la miezul nopții” de exemplu, mi s-a părut mai degrabă fantasy, decât SF.
Nu știu de ce simt nevoia să fac diferența asta între genuri, mai ales că am citit un articol în The Guardian și ei o catalogau drept magical realism. Eu sunt mare iubitoare de magical realism, dar nu mi se pare că această carte bifează caracteristicile pentru fi încadrată astfel.
Cartea are un stil epistolar: Grace, o profesoară de matematică pensionată îi scrie unui fost elev care i-a trimis un mesaj cerându-i ajutorul (sau îndrumarea, mai degrabă). Așa că Grace îi povestește despre ceea ce s-a schimbat recent în viața ei și despre cum a ajuns să accepte că imposibilul este posibil, după ce a primit o moștenire surprinzătoare și s-a mutat în Ibiza.
Până la momentul primirii moștenirii (o casă în Ibiza lăsată de o cunoștință din tinerețe, o fostă colegă profesoară pe nume Christina, cu care nu a ținut deloc legătura), septuagenara trăia o viață anostă și singuratică de văduvă, apăsată de vinovăție pentru moartea prematură a fiului ei care ieșise cu bicicleta pe o zi ploioasă și fusese lovit de un camion. Din momentul morții fiului ei, Grace începusă să vadă lumea doar în alb și negru, nemafiind capabilă să se bucure de nimic.
După ce ajunge în Ibiza și încep să i se întâmple tot felul de lucruri misterioase, Grace reîncepe să vadă lumea în culori. Ajunge să se bucure de experiențe, de adrenalină, de dans, de gustul sucului de portocale și de tovărășia oamenilor. Și, mai presus de toate, Grace reușește, în cele din urmă să se lepede de vinovăție, atunci când ajunge să se confrunte cu fantomele trecutului. De altfel, această confruntare (un pic mai literală decât mă așteptam) despre care mi-a povestit sora mea m-a făcut să citesc cartea mai departe. Uneori câteva spoilere te pot face curioasă să continui o lectură care a devenit un pic prea previzibilă.
Cartea are și un fir polițist (dacă sunteți amatori ai genului): Grace descoperă că Christina era amenințată cu moartea de cineva și încearcă să descopere cine era acea persoană, în timp ce face echipă cu Alberto, Martha și Lieke pentru a se opune construcției unui hotel pe stânca Es Vedra, care ar fi distrus un habitat natural protejat pentru animale și plante.
Câteva citate care mi-au plăcut:
Primul citat e preferatul meu, pentru că arată schimbarea bruscă și profundă a lui Grace, dintr-un om căruia nu-i mai păsa de nimic într-unul care observă frumusețea lumii, și nu neapărat spectaculozitatea peisajelor din Ibiza, de exemplu, ci frumusețea lucrurilor mărunte. Citatul cu salata de fructe e preferatul meu, pentru că arată cât de mult am uitat să savurăm micile bucurii, să le găsim, de fapt, și să nu așteptăm doar bucurii mari.
„Ceea ce știam însă era că am o foarte profundă și, în același timp, presantă dorință de a explora și de a înțelege pe deplin ce se întâmplase cu Christina.(..) De asemenea, și nu e puțin lucru: voiam să ies. Ceea ce era un lucru neobișnuit. (..) Dădeam pe afară de curiozitate, era atât de puternică, încât o simțeam ca pe un motor molcom, care torcea înăuntrul meu.
Și, stând acolo, afară, la soare, am știut că făcusem alegerea corectă. Mi-a sosit salata de fructe și m-am uitat la farfuria cu fructe așa cum aș fi privit un tablou de Matisse. Fascinată de fiecare formă și culoare. Semilunile tentante de portocală. Verdele vibrant al kiwiului. Sferele mici de afine, ca niște planete dintr-un sistem solar împrăștiat care orbitează în jurul unui fruct al pasiunii. Cuburi de papaya. Triunghiul roșu al unei felii de pepene, presărat cu semințe negre, părea deosebit de rafinat.
Să mănânc pepene verde la soare mi-a dăruit un sentiment atât de minunat, încât m-am întrebat de ce nu mi-am petrecut mai mult timp din viață făcând asta. M-am întrebat de ce asta nu constituie aspirația tuturor. M-am întrebat de ce fiecare om de afaceri de succes de pe planetă continuă să lucreze și să meargă la birou și să se holbeze la computere, când ar putea renunța la toate acestea pentru a mânca pepene verde la soare, pentru totdeauna.”
„Când ai șaptezeci de ani, întreaha lume este, în principiu, o creșă mare și toți cei din ea, niște copii abandonați.”
„M-am gândit la toate petrecerile dezlănțuite care avuseseră loc în timp ce eu și Karl îl creșteam pe Daniel, în lumea noastră măruntă și ermetică de familie. Când ai un copil, ratezi lumea de-afară pentru o vreme. Devii propria ta planetă-satelit și uiți că mai există și alte lucruri, dacă nu faci un efort să privești. Că alte vieți, la fel de importante ca a ta, se întâmplă peste tot. Unele dintre ele se manifestă pline de strălucire, în cluburile de noapte din Ibiza.”
