Book review: Viața ca un film, Valérie Perrin, editura Litera

Viața ca un film este cea mai recentă și cea mai ambițioasă carte a lui Valérie Perrin de până acum și, într-adevăr, e o carte cu atât de multe fire narative și de o asemenea complexitate încât trebuie să fii un scriitor foarte meticulos ca să le urmărești pe toate și să te asiguri că ele converg și să nu lași nimic în urmă.

De altfel, Valérie Perrin are acest talent de a scrie povești în straturi, sau în foițe, dacă vreți, pe care le desface rând pe rând, pentru ca fiecare dezvăluire să fie o experiență în sine, iar spre final toate acele foițe alcătuiesc un tablou complex, format din poveștile individuale ale fiecărui personaj în parte.

I come from the world of cinema; I started as a screenwriter. My books are like screenplays, filled with dialogue and I often set up very visual exchanges because I come from the world of photography and screenplays/ Vin din lumea cinematografiei; am început ca scenografă. Cărțile mele sunt ca niște scenarii, pline de dialoguri și adesea concep scene foarte vizuale pentru că vin din lumea fotografiei și a scenariilor, a declarat scriitoarea într-un interviu pe care-l puteți citi integral aici.

Citind mai multe despre Valérie Perrin am aflat că îi place să exploreze universul interior al bătrânilor, adesea prin lentila unei persoane tinere. Romanul ei de debut, Duminicile iubirilor pierdute, este tocmai o astfel de explorare: Justine, în vârstă de 21 de ani spune povestea lui Hélène, o rezidentă de aproape o sută de ani a azilului de bătrâni unde lucrează ca infirmieră medicală. Viața ca un film vine pe aceeași filieră: avem viața lui Colette, povestită de ea însăși, pe niște casete audio, dar și de Agnés, nepoata ei sau de cei care au cunoscut-o.

Am simțit lectura acestei cărți ca pe o scufundare în ocean. La început e suprafața liniștită, apoi cobori în adâncuri unde sunt cele mai misterioase creaturi: unele frumoase, a căror prezență te fascinează, si unele periculoase, care îți tot dau târcoale și nu știi dacă te vor ataca. Te scufunzi, și te adâncești în lectură ca în ocean, minunându-te de cât de josnice pot fi uneori ființele umane, cât de mult rău pot face și cât de puțină compensație există uneori pentru victime.

M-au fascinat poveștile de viață ale tuturor personajelor, dar cel mai mult mi-a plăcut ideea asta că vârstnicii au povești de viață extraordinare pe care noi rareori ajungem să le cunoaștem. Mătușa lui Agnés, Colette, părea doar o femeie singură, obsedată de fotbal și nimic mai mult, însă ascundea o poveste de viață pe care niciun scenarist de film (ca nepoata ei) n-ar fi putut-o inventa. Si nici măcar nu știi dacă e un film romantic, unul polițist, o dramă sau „a coming of age story” (Bildungsroman) căci Colette le trăiește pe toate.

Întreaga poveste e recompusă și relatată de Agnés Septembre, o scenografă care a avut succes internațional, dar care s-a retras din activitate după divorțul de soțul ei, un actor celebru. Când primește un telefon care o anunță că mătușa ei, Colette, tocmai a decedat, Agnés este nedumerită deoarece este convinsă că mătușa ei a murit cu trei ani în urmă. Prin urmare, se duce în Guegnon, orășelul în care-și petrecea verile în copilărie, pentru a desluși misterul morții duble a mătușii ei și astfel începe să depene firul unor întâmplări bizare, alături de prieteni vechi și noi. Ceea ce trebuia să fie doar clarificarea unei erori se transformă într-o adevărată investigație jurnalistică și polițienească, în care Agnés află mai multe lucruri despre mătușa ei, dar și despre ea însăși, decât ar fi bănuit vreodată.

Romanul e foarte consistent, are 630 de pagini pline de suspans, pe mine m-a terminat citirea lui pentru că la fiecare câteva capitole se mai adăuga câte un mister și deja simțeam ca trepidez de nerăbdare să aflu totul cât mai repede 😀 Vă las pe voi să ghiciți dacă m-am biruit curiozitatea și am mai răsfoit un pic înainte, ca să aflu mai repede marele secret, sau mai degrabă marile secrete, sau am avut răbdare până la final 😀