La cea mai recentă ediție a Clubului Doamnelor de Miercuri s-a discutat despre o minunăție de carte, Caietul interzis de Alba de Céspedes. Despre scriitoarea italiană nu știam prea multe și n-am avut timp să mă informez, noroc că Marilena Iovu (agent literar și coordonatoarea actuală a clubului) s-a documentat temeinic și ne-a povestit mai multe despre această femeie și scriitoare extraordinară.
Alba de Céspedes a fost una dintre cele mai importante voci feminine ale literaturii italiene din secolul XX, s-a bucurat de un succes fulminant la public, dar a fost cenzurată de autorități, fiindcă personajele sale feminine nu corespundeau ideologiei fasciste („o femeie poate spune orice, poate simți și dori orice, chiar dacă este tabu”, spunea autoarea). În 1943 a fost arestată pentru colaborarea cu Radio Partigiana din Bari, căci îndemna la rezistență împotriva presiunilor tiraniei.
Marilena a citit acest fragment dintr-o emisiune de la radio și îl copiez aici pentru că m-a emoționat teribil:
În seara aceasta vreau să vorbesc ca femeie către nenumăratele femei italiene care așteaptă întoarcerea bărbaților lor și au rămas închise în întunericul despărțirii, fără vești, fără promisiuni, fără o dată care ar putea pune capăt așteptării lor. Toată lumea vorbește despre bărbați, pentru că ei sunt cei care luptă și sunt în pericol, dar nimeni nu a vorbit încă despre femeile care îi așteaptă. Este nevoie de mult curaj pentru a aștepta: o succesiune de zile solitare într-o casă rece, unde vocea iubitului nu se mai aude, fiecare zi e la fel ca cea precedentă, încă una care a trecut, dar ce mai contează? Uneori ne gândim că va fi așa pentru totdeauna.
„Caietul interzis” e o carte care mi-a plăcut enorm și care m-a durut până în suflet, pentru că frământările Valeriei, deși în anii post-WW2 din Italia, sunt frământările multor femei de 40+ care sunt și mame/soții. M-a durut faptul că Valeria era nevoită să ascundă faptul că are o viață interioară, că are gânduri, dorințe, întrebări și îndoieli. M-a durut relația ei cu soțul, rece și impersonală, faptul că devenise doar „mami”, că el n-o mai vedea ca pe o femeie și chiar respingea gesturile ei de afecțiune.
M-au enervat copiii, dar apoi am adorat-o pe Mirella și l-am detestat pe Riccardo, exponentul bărbaților slabi și proști, captivi în mintea lor retrogradă. M-a durut renunțarea Valeriei, povara nouă pusă asupra ei, și mi-aș fi dorit ca ea să-și fi trăit revolta până la capăt, măcar ca pe o amintire frumoasă. Uneori, e mai bine să regreți lucruri pe care le-ai făcut decât pe cele pe care nu le-ai făcut.
Mi-au plăcut multe pasaje, dar cel care mi-a rămas cel mai mult în minte e cel în care povestește cum s-a dus câteva zile la o mătușă, ca într-un fel de vacanță, și după ce s-a întors toată lumea îi scotea ochii că n-are dreptul să fie obosită pentru că a fost în vacanță, ca și cum alea câteva zile plecate de acasă (iar înainte ea muncise până la epuizare ca să lase totul în ordine, să nu i se simtă lipsa) puteau înlocui lipsa totală de sprijin și de implicare a familiei în munca domestică sau micșorau în vreun fel cantitatea de muncă sau poate că îi dădeau rezerve nelimitate de energie pentru a trage în continuare la jug fără să se plângă.
„În orice caz, poate că e greu să rămâi prieten cu cineva toată viața. În realitate, la un anumit moment fiecare dintre noi se schimbă, unii merg înainte, alții rămân pe loc, o luăm deci pe căi diferite, astfel încât nu ne mai întâlnim, nu mai avem nimic în comun.”
„Oricât de absurd ar părea, de câtva timp accept mult mai greu, ba chiar cu o oarecare rezistență ideea de a fi bătrână și de a trebui să renunț la tot. Dar nu aș îndrăzni niciodată să mărturisesc această senzație , pentru că nimic nu mi se pare mai dureros la o femeie decât să nu vrea să se convingă că tinerețea s-a terminat și că trebuie să învețe să trăiască altfel și să-și descopere noi interese.”
„Nu-mi pot explica de ce, dar, pe scurt, în afara casei nu mai sunt eu însămi. După ce ies pe ușă, mi s-ar părea normal să încep să duc o viață cu totul diferită de cea obișnuită, sunt tentată să o iau pe străzi care nu se află în itinerariul meu zilnic, să întâlnesc oameni noi, necunoscuți până acum, cu care să pot fi veselă, să râd. Îmi doresc foarte mult să râd. Poate că toate astea înseamnă doar că sunt obosită, ar trebui să iau niște vitamine.”
„Dacă atunci când sunt acasă mă opresc din ceea ce fac sau dacă seara, în pat, las cititul și privesc în gol, se găsește întotdeauna cineva care să mă întrebe grijuliu la ce mă gândesc.”
„Eu nu am avut niciodată idei personale; până acum m-am bazat pe morala învățată în copilărie sau pe ce spunea soțul meu. Acum mi se pare că nu mai știu ce este bine și ce este rău, nu-i mai pot înțelege pe cei din jurul meu și, prin urmare, chiar și ceea ce credeam că este solid în mine își pierde consistența.”
„Dar care poate fi judecata ta la douăzeci de ani? am exclamat furioasă. Trebuie să te încrezi în cei care au deja experiență, să te bazezi pe ei. Ea a zâmbit: Dacă ar fi așa, nimic nu s-ar schimba niciodată, totul s-ar transmite intact de la o generație la alta, fără să fie îmbunătățit, încă s-ar mai vinde sclavi în piețe, nu crezi? Exact acum pot să mă revolt; la patruzeci de ani, când voi fi bătrână, nu voi mai putea face mare lucru, îmi va plăcea să stau comod.”
„Și totuși mi se pare că tocmai această posibilitate de a fi altfel de cum suntem la birou este cea care ne atrage, vrem să ne întâlnim într-o viață diferită de cea pe care o ducem amândoi.”
„Știu bine că Mirella îmi dezaprobă acest sentiment, poate chiar îl disprețuiește și, cu felul său de a fi, are intenția să pornească o revoluție împotriva mea. Nu înțelege că tocmai eu am fost cea care a făcut-o să fie liberă, eu cu viața mea sfâșiată între vechi tradiții dătătoare de siguranță și chemarea unor noi exigențe. Mi s-a întâmplat mie. Sunt puntea de care ea a profitat, așa cum profită tinerii de toate lucrurile: cu cruzime, fără măcar să-și dea seama că lua, fără s-o recunoască deschis. Acum pot să mă prăbușesc.”
„Mirella spune și că iubirea nu e iubire când nu e justificată, când e doar pasiune, instinct… Eram pe punctul să adaug: Sau când, ca a noastră, e poate doar dorința de a repara în grabă falimentul vieții pe care o ducem.”
„Mă gândeam că poate și Michele se preface că doarme. Și că din acest fel de a te preface continuu că dormi, când de fapt rămâi treaz cu propria angoasă, fără ca partenerul tău să-și dea seama, e făcută povestea unei căsnicii exemplare.”
E o carte pe care o recomand femeilor de orice vârstă, pentru că nu se poate să nu regăsească puțin din ele acolo, în personalitatea complexă a Valeriei, care își dorește mai mult, dar știe că pentru ea nu se (mai) poate decât să rămână perpetuu în rolul de soție, mamă și bunică, dar că sacrificiile ei vor fi cărămizile pe care se vor construi generațiile următoare, mai libere decât a fost ea vreodată, atât în gândire, cât și în comportament, în drepturi și în oportunități.
