Rareori mi s-a întâmplat să închid o carte cu o senzație fizică atât de puternică, cum am pățit după ce am terminat Țara Brânzei de Felicia Mihai. Am simțit, aproape visceral, nevoia de a face un duș și de a mă curăța, din cap până-n picioare, de toată mizeria – trupească și morală – care se scurge din fiecare pagină. Și totuși, în ciuda acestei repulsii instinctive, n-am putut lăsa cartea din mână.
„Țara Brânzei” este povestea unui episod depresiv (deși nenumit așa) din viața unei femei (și ea nenumită) care, după ce este concediată și află că soțul o înșală, își ia copilul și pleacă în satul natal, unde se instalează în gospodăria dărăpănată a părinților ei (acum morți). Satul din Bărăgan este aproape abandonat, un loc din care viața s-a evaporat treptat, lăsând în urmă doar carcase de case și amintiri îmbălsămate în mirosul împuțit al brânzei.
Acolo, în mijlocul acestui pustiu aproape apocaliptic, femeia se prăbușește în sine însăși. Se plimbă fără scop, uită să-și îngrijească băiatul de șase ani (o neglijare maternă greu de suportat de cititor) și își retrăiește copilăria marcată de abuz, alcoolism, violență, promiscuitate. Pare prinsă într-un ciclu etern de decădere, ca și cum ar repeta viețile înaintașelor sale, fără voință de eliberare.
Este greu de spus dacă o face ca o formă de exorcism, pentru a reuși în cele din urmă să se desprindă de moștenirea ei genetică sau dacă alunecă în aceleași tipare comportamentale ca femeile dinaintea ei, incapabilă să scape din acel lanț al slăbiciunilor impus de mediul socio-economic în care crește și trăiește și care ajunge să fie transmis din mamă în fiică.
Ce impresionează cu adevărat în roman este forța senzorială a scriiturii. Felicia Mihai construiește atmosfera nu doar cu cuvinte, ci cu mirosuri. Este o lume redată olfactiv, unde mirosul devine instrument narativ. Putreziciunea, transpirația, pământul ud, gura neîngrijită, toate compun un peisaj olfactiv greu de suportat, dar extrem de viu. Din când în când, ca niște accidente, apar și aromele diafane ale schimbării anotimpurilor, dar sunt copleșite rapid de duhoarea degradării.
Țara Brânzei răstoarnă complet mitul satului idilic din literatură, al copilăriei fericite la bunici, al gospodăriei muncite cu demnitate. Este exact opusul Medelenilor. Aici, satul este un spațiu al degradării lente și implacabile, un loc care nu mântuiește, ci distruge. Sărăcia nu e redată ca o virtute modestă, ci ca o forță corozivă care șterge contururile umane, care dezumanizează.
Nu există „luminița de la capătul tunelului” în această carte, praful Bărăganului te sufocă (imaginar) de la prima până la ultima pagină, așa cum îi sufocă și pe locuitorii acestor sate, care își pierd inocența copilăriei de la vârste fragede și își continuă degradarea fizică și morală până la prăbușirea completă undeva la o bătrânețe fizică și mentală extrem de timpurie.
Țara Brânzei este o lectură apăsătoare și profund tulburătoare, care nu aduce mângâiere, ci ne forțează să privim în față o realitate incomodă, pe care, de cele mai multe ori, o evităm. În acest univers literar nu există speranță autentică, iar ideea de salvare e cel mult o iluzie. Totul e impregnat de mizerie, izolare și o ciclicitate dureroasă a traumei, care continuă atâta vreme cât casa părintească încă rezistă. Iar când ea se prăbușește, rămâne doar un final deschis: poate fi mântuirea exterioară sinonimă cu cea interioară?
