N-am crezut niciodată că o s-o văd vreodată pe Kristina Kuzmič în realitate, că o s-o ascult vorbind și că o să iau autograf de la ea pe cele două cărți publicate în România la editura Univers:
Am citit ambele cărți și sunt absolut minunate, inclusiv a doua, pe care poți să o citești și să înveți ceva din ea și dacă nu ești părintele unui copil aflat în dificultate.
La întâlnirea cu cititorii din România, Kristina Kuzmič, cunoscută pentru autenticitatea sa brutală și mesajele de speranță adresate părinților, a vorbit despre cartea sa „Pot să rezolv problema asta” și despre lupta dureroasă alături de fiul ei, Luka, fost dependent de droguri. Întâlnirea s-a transformat într-un spațiu sincer și vulnerabil în care Kristina a demontat mituri, a împărtășit greșeli și lecții personale, dar mai ales a oferit sprijin și empatie celor prezenți.
Despre boală mintală și mecanismele de supraviețuire
Kristina a explicat că, în cazul problemelor mentale, nu există un „m-am făcut bine” definitiv, ci doar „mă simt bine azi”. Fiul ei a învățat cum să-și gestioneze zilele proaste cu ajutorul unor mecanisme de coping, iar ea însăși a descoperit că suferă de PTSD, realizare venită abia după ce starea lui Luka s-a stabilizat. Continuă să facă terapie, lucrând cu anxietatea provocată de teama gândurilor sinucigașe ale fiului său.
Cartea n-ar fi existat, spune ea, fără acordul lui Luka. A fost un act de generozitate din partea lui, pentru a putea ajuta și alte familii să înțeleagă că „nu e vina ta când se întâmplă ceva rău, oricât te-ai strădui să faci totul bine”.
A fi acolo, chiar și când nu mai ai resurse
Kristina a vorbit deschis despre epuizarea emoțională și despre iluzia controlului: „Credeam că fac totul cum trebuie – medici, internări, detox. Și totuși nu era suficient. Tot ce poți face este să fii acolo.” Mesajul său central e clar: părinții nu sunt responsabili pentru toate alegerile copiilor lor, dar sunt esențiali ca prezență, ca sprijin.
În loc să încerce să „repare” constant situația sau pe Luka, Kristina a învățat să-și concentreze energia pe propria vindecare: „Relația noastră s-a schimbat în bine când am încetat să încerc să-l repar pe el și am început să mă repar pe mine.”
Conectare, nu control
Un concept care mi-a rămas în minte a fost contrastul dintre dorința de control și nevoia de conexiune. Kristina a recunoscut că, inițial, venea dintr-un loc al presupunerii, nu al curiozității. A învățat să nu-și mai vadă copilul ca pe o problemă de rezolvat, ci ca pe un suflet în suferință care are nevoie de înțelegere: „Copiii nu sunt răi pentru că fac greșeli – sunt răniți. Iar noi încercăm să tratăm simptomele, nu cauza.”
Întrebarea care o ghidează acum este simplă, dar profundă: „Vreau să controlez sau să mă conectez?” Pentru că cele două nu pot coexista.
Rușinea în jurul bolilor mentale
Un subiect puternic a fost stigmatul atașat bolilor mintale. Kristina a povestit cum reacțiile publicului au fost complet diferite când a vorbit despre spitalizarea lui Luka din motive fizice versus cele psihice. Judecata, lipsa de empatie și tăcerea creează un spațiu de rușine care izolează și rănește. „Dacă am elimina rușinea, copiii noștri ar veni la noi să ne spună că nu se simt bine. Ar ști că nu sunt o problemă.”
Cum ne susținem copiii? Cum ne susținem pe noi?
Un alt mesaj esențial transmis: părinții trebuie să se îngrijească și pe ei înșiși. „Dacă renunț, ce îl mai motivează pe fiul meu să nu renunțe?” spunea Kristina, subliniind că un sprijin solid pentru copil presupune și un echilibru interior pentru părinte.
De asemenea, i-a încurajat pe părinți să-și desprindă valoarea personală de alegerile copiilor lor: „Copiii noștri vor face greșeli, dar asta nu înseamnă că noi am eșuat ca părinți.”
Să-ți păstrezi identitatea, dincolo de rolul de părinte
A abordat și tema identității personale: „Motherhood is not my only identity.” A avertizat împotriva pericolului de a transforma maternitatea într-un unic scop de viață, lucru care nu e nici pentru binele nostru, nici pentru cel al copiilor. Când aceștia devin adulți, nu mai avem rolul de „mamă” în sensul clasic, ci de sistem de sprijin.
Relația de cuplu și parentingul în criză
Într-un moment de sinceritate, Kristina a vorbit și despre mariajul ei, care ajunsese să pară „încă un punct pe lista de to do”. A povestit cum, în toiul crizei, a început să comunice cu partenerul prin e-mailuri, ca să-și dea timp pentru reflecție și empatie, un gest care a schimbat dinamica relației.
Puterea comunității
Kristina a subliniat importanța grupurilor de sprijin ca spațiu în care durerea nu mai este trăită în izolare. „Community destroys shame.” Când alți părinți recunosc că trec prin același coșmar, rușinea și vinovăția încep să se topească.
Sfaturi pentru părinți
-
„Talk less, listen more.” Adolescenții se închid în fața părinților care vorbesc prea mult.
-
Când cineva suferă, nu întreba „cu ce pot ajuta?” – doar „show up” (adică du-te direct acolo). Spală, gătește, fii prezent/ă.
-
Întreabă-ți copiii cum e să fie ei. Nu să trăiască ca tine, nu să performeze pentru tine.
-
Cea mai frumoasă formă de sprijin e să stai în durere cu cineva, nu să încerci să-l repari.
I wrote a love story
La final, Kristina a spus simplu: „Am scris o poveste de dragoste. Pentru că nu există o poveste mai puternică decât cea dintre un copil și părintele său.” Cartea ei nu oferă soluții magice, dar oferă speranță, umanitate și dovada că, indiferent cât de greu e, „You are already doing it.”
Conferința integrală poate fi urmărită aici:
