Pentru că se apropie târgul de carte Gaudeamus și încă ne mai facem liste de achiziții, mă bucur să anunț și apariția unui nou roman de Melissa da Costa, autoarea best-seller-ului Tot albastru cerului (ecranizat în 2025): Durerile fantomă, traducere Liliana Urian, și să vă stimulez curiozitatea cu un fragment în avanpremieră.
Despre roman:
Rosalie, Gabriel, Tim, Anton și Ambre formau un grup de prieteni foarte unit, până când viața i-a îndepărtat unul de altul. Cinci ani mai târziu, o chemare în ajutor îi va aduce iar laolaltă. Între tăceri amare și regrete, întâlnirea le va reînvia durerile-fantomă și le va zgudui certitudinile. Oare chiar trăiesc ei cu adevărat viața la care visau? O regăsire la răscruce de drumuri, care le va dovedi că pot pierde legăturile, dar nu și sentimentele… Și că niciodată nu este prea târziu pentru a-ți schimba viața și a fi fericit.
După succesul romanului Un soi de fericire, Mélissa da Costa ne împărtășește, cu delicatețe și sensibilitate, o poveste extraordinară despre prietenie și viață, despre dragostea celorlalți, gustul fericirii și vindecarea rănilor trecutului.
„Mélissa Da Costa examinează trecerea de la adolescență la maturitate, relațiile de prietenie, legăturile amoroase toxice și efectele insidioase ale controlului.“ – Le Journal de Québec
„Un roman foarte emoționant, de o sinceritate tulburătoare, despre vârsta adultă, care spulberă toate certitudinile și aruncă în aer viitorul trasat. Mélissa Da Costa ne alină sufletul și, ca de obicei, ne ajută să mergem mai departe.“ – Actualitté
Fragment:
„În timp ce strângea masa, Ambre se întrebă dacă fusese o idee bună să‑l invite pe Marc să petreacă două zile aici, dacă n‑ar fi fost de preferat să‑l lase la Lyon, în bula lor, departe de tot acest trecut. „Nu e bine niciodată să răscolești trecutul.“ Asta îi zisese Tim intr‑o zi. Poate că avea dreptate. Dar cum să dea înapoi acum fără să‑i trezească bănuieli lui Marc?
— Sophie! strigă Anton. Ce faci?
Era încă așezat la masa din bucătărie. Nu făcuse niciun gest pentru a o ajuta pe Ambre să debaraseze sau să meargă cu Tim să‑i culce pe copii.
— Ce s‑a întâmplat? zise Ambre, cu mâinile în apa de vase.
— Sophie bate la ușa lui Rosalie. Du‑te după ea!
Ambre îi aruncă probabil o privire urâtă, fiindcă el adăugă:
— Până mă deplasez eu, o să spargă ușa.
Sophie era proțăpită în fața ușii de la camera maică‑sii și bătea cu mici lovituri sacadate, strigând:
— Mami! Deschide!
— Ce s‑a întâmplat, Sophinette?
Dar Sophinette n‑o băgă în seamă și își continuă litania:
— Mami! Deschide! Am uitat de cor, mami!
— Sophie scumpo, pe mami o doare capul foarte tare.
Nu o să mergem la cor în seara asta, nu e grav.
— De ce nu deschizi?
Bănuind că Rosalie era în lacrimi și foarte tulburată, Ambre interveni:
— Sophinette, mami nu trebuie să vadă lumină din cauza migrenei ei. Și nici să audă zgomote. Așa că vino cu mine. Te‑ai spălat pe dinți?
— Dar corul meu?
Sophie părea teribil de dezamăgită. Cu umerii lăsați și ochii plini de tristețe, părea pe punctul de a izbucni în plâns.
— O să mergeți altă dată. Haide, vino să te speli pe dinți.
— Dar avem spectacol…
Buzele micuțe îi tremurau și lacrimile străluceau deja în colțul ochilor. Ambre o apucă cu brațul pe după mijloc.
— Vrei să mergi cu mine, Sophinette?
O să stau să te ascult.
Sophie o privi pe jumătate sceptică, pe jumătate neîncrezătoare.
— Mami? strigă ea din nou.
Rosalie răspunse imediat:
— Da, comoara mea. Poți să te duci cu Ambre. Nu mai pierdeți vremea. O să întârziați.
Sophie se lumină dintr‑odată la față. Dădu din cap, toată numai zâmbet, și apucă mâna pe care Ambre i‑o întindea.
Tim îi citea o poveste lui Timotée în camera lui, la lumina unei mici veioze în formă de iepure.
— O duc pe Sophie la cor, zise Ambre din ușă.
Tim ridică ochii.
— Vrei să vin cu voi?
Face totul ca să fie din nou prietenul meu.
— Nu, e în regulă. Rămâi cu Anton.
— Corul este numai pentru fete! preciză Sophie.
Tim zâmbi.
— Este la biserică, i se adresă el lui Ambre. Sophie o să‑ți arate drumul, dacă nu ți‑l mai amintești. Puteți să mergeți pe jos. Faceți trei minute.
— OK… Pe mai târziu.
— O seară frumoasă!
Sophie mergea voioasă cu pași mici și grăbiți. Nu mai ningea, dar drumurile nu fuseseră degajate.
— Ce mai cânți în afară de Forever Young?
Sophie nu‑și mai amintea titlurile cântecelor, însă cunoștea perfect cuvintele. Așa că începu să fredoneze. Majoritatea erau colinde de Crăciun, în franceză. Dar preferatul lui Sophie era acel cântec în engleză pe care se încăpățâna să‑l pronunțe „Foreveuyan“.
În piața din fața bisericii, se înghesuia un grup de părinți și de copii. Peste douăzeci și patru de ore, o mulțime de oameni se va aduna chiar aici, așteptând slujba de Crăciun. Gabriel va fi sunat până atunci? Rosalie va fi anunțat poliția?
— Bună, Sophie!
— Hei, bună, păpușico!
Fetița îi saluta pe unii și pe alții, făcea cate‑un mic semn pe ici, pe colo, primea cate‑un pupic. Și Ambre repeta:
— Bună ziua. Sunt o prietenă a lui Rosalie.
Arvieux era un sat mic. Toată lumea se cunoștea aici.
Dirijorul corului era un bărbat scund și îndesat, cu barbă albă. El ceru să se facă liniște, căci copiii erau foarte agitați în ajunul Crăciunului, și începu cu încălzirea vocii. Trebuiau să repete „om“, „um“, „la“, „io“ și să lungească silaba cât mai mult timp posibil, fără să coboare tonalitatea.
Sophie era concentrată, ceea ce nu o împiedica să arunce priviri dese înspre Ambre, ca pentru a se asigura că mai era încă acolo.
Odată încălzirea terminată, corul începu un prim cântec de Crăciun. Era frumos amestecul de voci, amestecul de inocență și de maturitate. Vocea copiilor o amplifica pe cea a părinților și o exalta. Vocea părinților o făcea mai clară pe cea a copiilor, mai puțin volatilă, mai puțin înflăcărată. Ambre se gândi că Rosalie avusese o idee bună să înființeze acest cor. Era o reușită. Devenise într‑adevăr supermama care promitea să fie. Ambre nu se îndoise niciodată de asta.
Când corul începu Forever Young, se simți străbătută de un fior. Cântecul, vocile, chipurile copiilor lipsiți de griji, plini de optimism, și cele ale părinților, mai grave, totul era tulburător.
— Tot mai plângi când asculți cântece de copii? îi șopti o voce la ureche.
Fu cât pe ce să scoată un țipăt de surprindere și se întoarse.
— Tâmpitule! M‑ai speriat!
Tim stătea chiar în spatele ei, aplecat înainte.
O clipă, ea chiar crezu că plânsese fără să‑și dea seama. Dar nu, avea ochii uscați. Trecuse mult timp de când nu mai vărsase lacrimi.
Apoi observă că privirea lui Tim se transformase.
De fapt, tot chipul.
— Ce faci aici?
— Anton a adormit în fața televizorului. Mă plictiseam.
Am venit s‑o văd pe Sophie.
Privirea i se metamorfozase. Privirea lui de copil. Revenise! Era același Tim de la cabana Les Mélèzes, cu câțiva ani în plus.
— Ce este? întrebă el, uimit că Ambre îl fixează cu insistență.
Mai am ciocolată la gură?
— Ce? Nu!
Ea se strădui să întoarcă privirea. Și să schimbe subiectul pentru a‑și alunga gândurile:
— De ce ai avea ciocolată la gură? Nu‑mi spune că ai șutit din bomboanele copiilor!
El dădu din cap, continuând să zâmbească.
— Ba da… Recunosc.
Era prima oară de la sosirea ei la Arvieux când aveau o conversație atât de lejeră, fără subînțelesuri, fără amintiri dureroase care să blocheze cuvintele.
— Vezi, până la urmă nu m‑am schimbat atât de mult, zise el în șoaptă.
Ea se întoarse cu fața la cor.
— Da, răspunse dintr‑o suflare. Până la urmă, nu e totul pierdut.
După care redeveniră serioși și se lăsară purtați de amestecul de glasuri. Sophie îl văzu pe Tim și îi făcu semn cu mâna.
Spre sfârșitul cântecului Forever Young, Tim șușoti din nou la urechea ei:
— Asta îmi amintește de conversația noastră de azi după‑amiază… despre faptul de a rămâne sau nu copil odată cu trecerea timpului.
Dirijorul corului felicită pe toată lumea și copiii începură să alerge printre rândurile de scaune, fericiți că pot reîncepe să se joace și să strige. Sophie se îndreptă spre ei cu mândria citindu‑i‑se pe chip.
— Ai venit, îi zise lui Tim.
— Da.
— Am cântat bine?
— A fost superb, Sophinette, o asigură Ambre. Tim se lăsă în genunchi lângă fetiță și îi șopti la ureche, suficient de tare pentru ca Ambre să‑l audă:
— Ea chiar a plâns.”
