Fragment în avanpremieră: „Dansează când îți vine să plângi!”

Sunt așa de bucuroasă anul ăsta pentru că multe dintre prietenele mele din lumea literară scot cărți noi și eu abia aștept să le citesc! Una dintre ele este Camelia Cavadia care revine cu un roman cu un titlu foarte atrăgător: Dansează când îți vine să plângi! Numai din titlu știi că vom avea parte de multe emoții și lacrimi, dar și de speranță și optimism.

„Dansează cînd îți vine să plângi e una dintre acele cărți care mi-a adus lacrimi în ochi de la primele pagini. E o carte despre prietenie ca formă de salvare, agapè în forma cea mai pură: conexiune genuină, nefiltrată, neîmpiedicată, legături care dăinuie o viață pentru că se încarnează pe grijă și iubire împărtășite. Și mai este o carte despre doliu, așa cum doliul ar trebui purtat.“ – Petronela Rotar, scriitoare

„Asemenea unuia dintre personajele acestei cărți, cred că dintre toate relațiile care se nasc între oameni, prietenia este cea mai valoroasă. Să ai prieteni cu care să râzi cu poftă și să plângi fără rușine, în fața cărora să-ți poți dezgoli sufletul și să-l arăți așa cum este, prieteni care să se bucure sincer de fiecare izbândă a ta — mi se pare un noroc extraordinar. Este totodată un dar prețios, de care trebuie să ai grijă și pe care să-l onorezi. Eu am avut acest noroc și, iată, împărtășesc aici cu tine miracolul prieteniei.“ – Camelia Cavadia

Și iată acum, special pentru blogul meu și cititorii lui, un fragment în avanpremieră din carte:

„— Hai să mâncăm ceva! Îmi ghiorăie mațele de foame. Mai pun de-o cafeluță?

— Nu mai vreau cafea. Aveam deja tensiunea mă­rită când am plecat spre tine. Mai bine fac un ceai, cât încălzești tu de-ale gurii.

Nina era cu ceaiurile. Bea litri întregi și nu se sătura niciodată. Se trezea cu sete, se culca cu sete, iar pe par­cursul zilei ibricul era nonstop pe foc.

— Umblă în cutia aia mare de metal și alege ce ceai îți place. Am de toate felurile!

Unele dintre ele erau cumpărate chiar de Ileana. Când Nina a ridicat capacul, un miros suav s-a revăr­sat nerăbdător, ca și când abia ar fi așteptat să iasă. În mireasma lui se găsea ceva luminos, de-a dreptul vigu­ros, te îndemna să-l urmezi și să te pierzi în diafanul lui. N-aș putea să spun de ce, dar am simțit că ceva înăuntrul meu bate gata să-mi spargă pieptul. Cutia cu ceai cap­tase ceva straniu, ca niște unde pe care le simțeam risi­pindu-se peste tot. Nu le puteam atinge, dar le puteam simți, blocându-mi cumva respirația, mângâindu-mi obrajii, părul, hainele. Nu știusem că sublimul stătuse as­cuns într-o cutie cu ceai, dar camera se umpluse cu acel duh invizibil ce sufla asupra noastră valuri de amintiri catifelate.

Am început să plâng fără să știu de ce, dar plânsul mi-a adus bucurie. Am atins cutia, chiar dacă ceea ce stătuse captiv în ea se împrăștiase și nu mai putea fi pus la loc. Am plâns mai departe, de parcă ar fi fost singurul lucru care s-ar mai fi putut face, fără a-mi pierde totuși bucuria. Pe de-o parte simțeam că pierd, pe de alta că re­cuperez. Important era că trăiesc momentul, întâlnirea, vraja. Așa c-am plâns și am tăcut. Am plâns.

— O simți? m-a iscodit Nina.

Și fără să aștepte răspunsul meu, a șoptit Și eu, în timp ce-mi mângâia ușor umerii.

— Sigur c-o simt, e încă aici, cu noi, firește! O să bem ceaiul împreună cu ea.

Din momentul confesiunii despre viața ei, am privit-o altfel pe Ileana și am început să mă raportez eu însămi di­ferit la problemele de acasă. Pentru mine era clar, Bogdan nu mai era omul pe care-l iubisem. Dacă fusese vreodată și dacă îl iubisem cu adevărat. Dar asta e altă poveste. Îl iubi­sem, desigur, dar în felul ăla adolescentin, bolnav, în care toată lumea ți se tulbură și nu mai ești în stare să gândești cu capul, reacționezi irațional la ceva ce simți că-ți dislocă universul. În adâncul sufletului știam că dacă ai mei nu mi-ar fi interzis să-l mai văd și nu m-ar fi constrâns să iau o decizie radicală, în scurt timp aș fi renunțat singură. Refuz să cred că nu mi-aș fi dat seama curând că nu ne unea ni­mic, dimpotrivă, că totul ne separa. Mai ales că semnele fuseseră acolo de la bun început.

Greșisem, dar era greșeala mea, poate și a părinților, era ceva ce venise ca urmare a unor fapte și decizii luate aiurea; poate în pripă, poate fără să ne gândim la reper­cusiuni — ca și când nu ar fi contat deloc ce urma, ci doar decizia în sine. Atunci crezusem că e bine, că va fi bine mai departe. Avusesem această credință. Poate nu la modul conștient, dar ceva mă împinsese să mă arunc cu totul înainte. Și chiar dacă nu mă bazasem pe nimic, avusesem acea sminteală specifică îndrăgostiților care nu văd mai departe de clipa aia nebună din care vor să ia totul, cu orice risc.

— Măi, Nino, uitându-mă în urmă, tind să-mi amin­tesc doar cele mai negre perioade ale noastre și să le mi­nimizez pe cele care au fost, indiscutabil, frumoase. Știi, mă așteptam ca la finalul vieții să fiu capabilă de ne­părtinire, de un soi de obiectivitate pe care nu o poți obține decât la bătrânețe, când toate experiențele s-au așezat și timpul ne-a oferit distanța necesară pentru a privi totul cu claritate. Constat că sunt copleșită de îndo­ieli. Că sunt bătrână, dar incapabilă să discern între ce a fost cu adevărat important în viața mea și ce mi se pare acum că a fost. Dacă ar fi să-mi povestesc viața de zece ori, de fiecare dată aș face-o altfel, aducând în față alte și alte amintiri. Am impresia că amintirile se colorează, se schimbă, se transformă, iar asta mă face să mă-ntreb dacă ce spun e adevărul adevărat sau doar o percepție.

— Nu există un adevăr unic pentru fiecare viață, Simonico, atâta lucru am priceput și eu. Mai mult, eu cred că viața nu e ceva ce trebuie înțeles, ci mai degrabă ceva ce trebuie acceptat.

Hm… mă surprinde că ceea ce ne-am povestit nu e același lucru cu ce mi-am spus deseori, nici măcar cu ce am povestit altădată și mă întreb dacă asta se întâmplă din cauza memoriei sau a locului din care mă uit azi spre ce am trăit. Cum poate moartea Ilenei să schimbe ce am crezut că știu ori poate am ales să spun?

Petrecem ore, zile, ani căutând sensuri, încercând să găsim un fir roșu care să lege toate momentele vieții, dar la sfârșit înțelegem că firul roșu nu există. Există doar povești — unele spuse de tine, altele spuse de ceilalți, unele povești despre tine și alții. Toate sunt adevărate, dar niciuna nu e povestea întreagă. Pe aia n-o deține nimeni.

La final, e ca și cum ai fi trăit o mie de vieți, toate ale tale, dar niciuna dintre ele completă fără toți cei cu care te-ai însoțit. Și poate că aici intervine rolul major al prieteniei.

Nu-mi puteam imagina ce gândise Ileana când se căsătorise cu un bărbat pe care știa sigur că nu-l iubește. Avusese această certitudine și totuși o făcuse. Cunoașterea acestui lucru mă făcea să-mi pun întrebări serioase legate de așteptările ei de la viață. De ce n-a așteptat să întâlnească un bărbat pe care să-l iubească și ea? Se temuse că n-o va mai iubi altul ca Luci, se temuse că nu va fi ea în stare de un asemenea sentiment? Ori se temea pur și simplu de dragoste? Sau poate n-o crezuse importantă… Ce fusese-n capul ei când hotărâse să ur­meze acest drum? Și eu am ales prostește, dar măcar am făcut-o crezând în marea dragoste, în măreția ei, și cu cât piedicile au fost mai mari, cu atât am fost mai convinsă că fac ceva important.

Motivele invocate de Ileana pentru a-și explica de­cizia mi s-au părut ireale sau mai bine zis incomplete.

Ca și când ar mai fi fost ceva ce n-a putut spune până la capăt, ceva atât de adânc înșurubat înăuntrul ei, încât nu putea fi scos fără să iasă cu alte lucruri ce trebuiau neapărat păstrate. Nu pot să spun că era neîncredere în explicațiile Ilenei, ci doar o imensă ciudă față de incapa­citatea mea de a înțelege. Ce taină poate ascunde un om care a ales ca pentru tot restul vieții să se bage în pat, să se lase îmbrățișat, iubit de cineva pentru care nu simte la fel?

Nu fusese o căsătorie aranjată, nu fusese nimic im­pus și totuși Ileana alesese să procedeze astfel. De la acea discuție m-am surprins privind-o când nu se știa privită, încercând să-i surprind părțile vulnerabile, și uneori le vedeam. Mă înduioșam ca la vederea a ceva ce nu pu­tea fi atins nici măcar cu ochii. Întorceam capul repede, încercând să uit ce-am văzut, simțind c-am trișat și am luat ceva ce nu-mi aparține. Cu toate astea, nu puteam rezista tentației și peste timp făceam din nou același lu­cru, cu toată vinovăția de care mă simțeam în stare. Cu atât mai mult cu cât Ileana voia să pară de fier. Se poate ca asta să se fi datorat și meseriei pe care ajunsese să o practice cu maximum de devotament. Uneori mi se pă­rea că e judecătoare și la întâlnirile cu noi. Ușor sarcas­tică, Ileana dădea întotdeauna tonul întâlnirilor noastre. A fost o vreme în care, de câte ori ne întâlneam, mai întâi ne lua puțin la rost, ne tăvălea prin mici reproșuri și abia apoi puteam ajunge la ea. Avea probabil nevoie de acest mic spectacol pentru a demonstra… nu știu, că deține controlul?

Apoi mi-am mutat atenția spre Luci, întrebându-mă obsesiv dacă el știe sau dacă a simțit vreodată neiubirea Ilenei. Pentru că atunci când iubești un om așa cum o făcea el, probabil aștepți înapoi același lucru. Sau poate nu aștepți nimic, poate în asta stă puterea de a iubi cu adevărat. Să-l iubești așa, pur și simplu, fără nicio așteptare.

— Oamenii se apropie unii de alții din diverse mo­tive, spusese odată Ileana.

Uneori pentru asemănările dintre ei. Alteori pentru deosebirile dintre ei. Altă dată, pentru a acoperi niște go­luri. De multe ori însă îi apropie conjuncturile. Și rămân împreună pentru că-și fac bine unii altora. Alteori pentru că nu pot trăi unul fără celălalt sau din obișnuință, din frica de singurătate, de necunoscut, „de dragul copiilor“, din frica de-a o lua din nou de la capăt. Văd atâtea vieți distruse de oameni care au refuzat să se despartă la timp! Atâția oameni care au așteptat să le crească copiii ca în sfârșit să prindă curaj și facă pasul cel mare. Cupluri care au înțeles că doar ura îi mai unește. Și văd oameni care au trecut prin viață ușor împreună chiar dacă nu-ți dai seama dacă se mai iubesc sau s-au iubit vreodată.

— Ce vrei să spui cu asta?

— Nu vreau să spun nimic. Nu știu de ce-am adus vorba de asta…

— Trebuie să fi avut un motiv.

— Judec atât de multe divorțuri și văd atâta ură la oameni care poate s-au iubit cândva. Și asta mă exaspe­rează. Poate de asta.

— Sigur n-ai alt motiv?

— Ce alt motiv crezi c-aș putea avea?”