Am ajuns la Lacul Roșu în iulie, pentru că anul acesta, în perioada respectivă, ar fi trebuit să participăm la o nuntă. Din păcate, din motive evidente nunta s-a amânat pentru anul viitor, dar am decis totuși să mergem câteva zile să ne vedem cu viitorii miri și să petrecem câteva zile în natură.
Nu ne-am propus să facem foarte multe, dar am știut că vreau să fac un traseu și, la recomandarea unei colege de liceu pasionată de drumeții am ales traseul cu dungă galbenă, în teorie circular, cu pornire de la cazare spre Cheile Bicazului Mic (Bicăjelului), Drumul Surducului, Șaua Piatra Roșie și întoarcere prin Cheile Bicazului către Lacul Roșu.
Ne-am cazat la Căbănuțele Munteanu, cam la 3 km distanță de Lacul Roșu, situate pe o pajiște întinsă, foarte frumoasă. Cazarea a fost foarte ok, am luat o căbănuță cu două camere cu intrare separată (100 lei/camera). Există o bucătărie la comun și niște foișoare unde se poate mânca ce v-ați adus sau ce vă pregătiți acolo.
De aici, am ieșit într-o dimineață în stânga și duși am fost, deși o să fiu foarte sinceră, prognoza spunea că va ploua. Dar era așa cald și soare că parcă nu ne puteam imagina că va fi așa de rău, am presupus că e doar o ploaie ușoară de vară.
După vreo oră și ceva de mers aveam să descoperim că, la munte, ploile pot fi oricum, dar numai ușoare, nu. Am mers pe jos, urmând marcajul, peste niște pășuni ca în povești, pline de flori sălbatice, până am ajuns la un pârâu pe care l-am traversat prin apă.
Ne-am descălțat și, pe rând, am trecut pe partea cealaltă. Știam că vom face asta, așa că ne-am luat și un prosop. Apa a fost rece ca gheața, am simțit că mi se taie răsuflarea. Dar nu aveai cum trece încălțat, chiar și pe pietre puteai aluneca și în unele locuri, apa ajungea până la genunchi.
Am trecut dincolo, am salutat văcuțele și am pornit spre pădure. Am mâncat frăguțe, am cules sunătoare, am râs și am admirat fluturii. Și deodată s-au adunat norii și a început să picure.
La început, ușor, ca o pudră fină, apoi din ce în ce mai tare. Ne-am oprit la adăpostul unor copaci, nu știu ce ne imaginam, poate că va trece? Ne scoseserăm hainele de ploaie, eram, teoretic, la adăpost și am presupus că nu va ploua mult timp. În plus, așteptam să ne mai ajungă din urmă încă două persoane. Și doar nu era prima dată când ne prindea ploaia pe traseu, mai trecuserăm prin asta în Măcin.
Când au ajuns și ceilalți doi, uzi leoarcă, am realizat pentru prima dată că nu-i de glumă. De-acum nu prea știam ce să facem, să mergem înainte sau să ne întoarcem înapoi?
Pentru că merseserăm încet, nu ne dădeam seama cât am făcut și cât mai avem. Apoi unul dintre prietenii noștri s-a dus pe o coastă de deal și a cerut adăpost la un domn care avea o căsuță mică, țărănească, într-o fâneață. Omul ne-a primit cu drag, ne-a făcut focul, ne-am încălzit și mâncarea, am mâncat și am supus la vot: ne întoarcem (și trecem iar prin apă, prin ploaie de data asta) sau mergem înainte?
Până la urmă, am decis să mergem înainte, decizie care s-a dovedit neinspirată 😀 Acum mă amuz, dar atunci nu ni se părea prea amuzant. Am plecat înainte, știam deja de la gazda noastră din fâneață că mai avem câteva ore bune de mers.
Ne-am afundat în pădure, coborând la vale pe un teren destul de alunecos. Ploaia spăla la vale pământul moale și lipicios. Din fericire, am avut încălțări bune și nu am alunecat. Am mers cu grijă, pentru că aveam și copiii cu noi. În mod normal, pe vreme uscată, e un traseu frumos și deloc dificil pentru copii.
Dar de udat, ne-am udat. La un moment dat, hainele de ploaie nu au mai făcut față. Culmea e că doar eu am ajuns uscată acasă și aveam pe mine un soi de pelerină din aia de festivaluri, pe care o trăsesem peste rucsac. Dar în ghete, băltea apa la toți.
După o vreme, am ajuns într-un punct în care semnul părea să indice să o luăm înapoi. Acela a fost un moment de scurtă disperare. Noroc că Lucian, cumnatul meu, a văzut că marcajul se continuă peste un pârâu și am realizat că trebuie să traversăm iar. Tot prietenul nostru cel descurcăreț a trecut primul și a aranjat niște bușteni peste cursul de apă învolburat și repede și am trecut cu toții în siguranță.
Urmând mai departe marcajul prin pădure, pe lângă niște hăuri care ne-au dat amețeli, am trecut pe la o belvedere unde am făcut poze (nu vă puteți imagina ce peisaje, ne-au tăiat respirația) și am ajuns la un pod peste alt pârâu, cel mai probabil tot Bicăjel. Un pod din acela sprijinit pe doi bolovani, pe care urcai ținându-te de niște trepte de metal bătute în piatră, și-l treceai ținându-te de lanțuri.
Mama mea a fost foarte curajoasă tot drumul și nu s-a plâns deloc, dar cred că aici a avut un moment în care a fost tentată să spună ”până aici, gata”! Doar că nu prea avea de ales, trebuia să ajungem acasă, doar nu era să rămânem în pădure 😀 😀 😀
Am trecut podul, am mai mers ceva drum și am ieșit în cele din urmă, în Cheile Bicazului, aproape de zona cu căsuțele de lemn cu suveniruri. Mă credeți când vă spun că atunci când am văzut că mai avem 4 kilometri pe șosea, am crezut că o să clachez?
Simțeam că nu mai pot, nici fizic, nici psihic. Până atunci încercasem să fiu curajoasă pentru Eliza, în mod special, dar atunci am simțit că-mi vine să plâng. Nu era frig, nu eram udă la corp, dar începuseră să mă roadă ghetele (din cauza șosetelor ude) și simțeam că nu mai pot face niciun pas. În plus, Vlad era cam vinețiu la buze și tremura.
Dacă mă întrebați de Vlad, să știți că el nu s-a plâns nicio clipă. Nu a spus că îi e frig sau că vrea acasă sau că are vreun disconfort. Nu s-a plâns de foame, de sete sau că vrea la toaletă. El se învinețește în jurul buzelor când îi e frig, dar altminteri e destul de rezistent. De altfel, Vlad a fost îmbrăcat corespunzător pentru vremea respectivă: stratul unu tricou, stratul doi polar, stratul trei o haină de ploaie anti-vânt.
Doar că vântul i-a tot luat gluga de pe cap când era la tati în cârcă, și gluga polarului a tras apă, până i-a ajuns la piele. Aveam la noi schimburi, dar, într-unul din momentele alea pe care nu le gândești cu atenție, nu am pus schimburile în pungi în rucsaci, și s-au udat. L-am schimbat cu un tricou de-al lui tati și a fost ok până am ajuns la cabană.
Am mai mers pe șosea vreun kilometru, poate doi. Abia ne târâiam picioarele. Trecuserăm și de tunel. Și apoi a venit îngerul nostru păzitor. Tot prietenul nostru descurcăreț făcuse autostopul până la cabană, de unde s-a întors cu mașina și ne-a cules de pe drum. Jur că am văzut la propriu, luminița de la capătul tunelului 😀
La cabană, ne-am dezbrăcat toți, am făcut dușuri fierbinți și ne-am îmbrăcat bine. Am băut ceaiuri și, unii dintre noi, și câte ceva mai tare 😀 N-am răcit niciunul dintre noi și nu am avut niciun disconfort. Am dormit bine în noaptea aia și a doua zi ne-am trezit cu forțe proaspete.
Pot să spun, cu mâna pe inimă, că a fost cel mai frumos traseu făcut de noi vreodată și o experiență de neuitat!
Dacă v-au plăcut aventurile noastre la munte, și vă tentează să faceți un traseu, găsiți pe blog și alte sugestii, toate potrivite pentru familii cu copii. Aruncați o privire mai jos, la secțiunea ”Articole similare”.
Ce aventura !