Una dintre cele mai captivante dezbateri la care am asistat la FILIT a fost cea despre ecranizarea cărților autorilor români, care a avut loc la Muzeul Casa Vasile Pogor. La discuție au participat Cosmin Perța (scriitor și câștigătorul primului Book to screen), Marin Mălaicu-Hondrari (scriitor ecranizat, co-scenarist), Victor Cobuz (critic literar), Laura Săvuțiu (regizoare), iar moderatorul a fost George Cornilă (scriitor, jurnalist cultural la revista Matca).
Book to screen este un proiect Matca și tocmai s-a încheiat ediția a doua. Practic ei mediază o întâlnire între scriitori și oamenii de film, cu scopul de a facilita ecranizarea cărților autorilor români.
După prima editie de la Bookfest București, romanul „Ca să nu se aleagă praful de toate” al lui Cosmin Perța a fost selectat pt ecranizare. ProTV a cumpărat dreptul de opțiune, adică dreptul de a produce romanul sub formă de serial. Asta nu înseamnă obligatoriu că se va face serialul, se toarnă episodul pilot, apoi se revizuiește și se ia decizia.
O să redau mai jos câteva idei, s-au discutat multe și mi-e greu să le pun sub formă de „compunere”. În plus, cred că e important să încerc să păstrez cât mai mult din vocea invitaților de la eveniment.
Cosmin Perța
Cosmin Perța a vorbit despre scenaristică și cum e cu totul altă meserie față de a fi scriitor, una mai limitativă. Avem cărți cu potențial cinematografic dar multe se pierd pe drumul spre adaptare. Romanul lui, cu acțiunea care se petrece în anii 90, e greu de ecranizat pentru că e nevoie de costuri mari pentru a folosi anumite mașini, mărci, vestimentație și a dezvăluit că i s-a propus să translateze acțiunea în zilele noastre.
Dacă ți se ecranizează o carte trebuie să faci compromisuri multe. Rezultatul final va fi în același univers, dar va fi alt produs, cu alte coordonate. Scenaristica e ca programarea, ca matematica, sunt reguli foarte stricte. Ca scriitor ai mai multă libertate de a încălca regulile. Scenariul e un limbaj codat care trebuie să țină cont de toate regulile. Ideal ar fi să existe o colaborare între scriitori și scenariști profesioniști.
Sunt trei persoane importante în adaptare: scenarist, regizor, producător. Filmul rezultat nu va fi produsul niciunuia, ci un compromis între cei trei.
Un roman îl modifici de 30 de ori până îl publici, dar un scenariu îl modifici de 50-100 ori până iese filmul.
Mi s-a părut interesant ce a povestit Cosmin Perța așa, ca inside story, de exemplu că ProTV a avut la un moment dat o încercare de a racola scriitori pentru a scrie scenarii după cărți. El a fost rugat sa scrie un scenariu după o proză scurtă a Rodicăi Ojog Brașoveanu. Proiectul a eșuat, compania TV a declarat că n-a găsit scriitori care să se poată adapta scrierii de scenarii.
(Aici o să adaug eu o paranteză: eu știu că scriitoarea Sînziana Popescu a scris scenariul serialului Doctori de mame, deci totuși se poate și ca un scriitor să scrie un scenariu bun pentru televiziune).
Regizorii și scenariștii nu citesc literatură română contemporană. În plus, ei vor să-și spună o poveste a lor, sunt puțini care vor să spună povestea altora, de asta sunt așa puține adaptări. Un regizor a declarat odată: „aș alege o adaptare doar dacă textul comunică așa mult cu mine încât s-o fac să devină povestea mea.”
Laura Săvuțiu
Scriitorii ar trebui să fie conștienți din start de faptul că rezultatul final nu va mai fi cartea lor. Adaptarea mea cinematografică preferată este Pădurea Spânzuraților, e un film care arată ce poate aduce filmul prin toate resursele sale unui roman, arată cum îl poate duce în altă dimensiune.
Victor Cobuz
La întrebarea „este o carte bună și ecranizabilă?”, criticul literar a răspuns: ”O carte cu valoare literară, estetică nu are neapărat și valoare cinematografică. O poveste bine scrisă nu o face neapărat ușor de adaptat. Noi suntem formați să ne uitam la valoarea cinematografică. Literatura și cinematografia se intersectează rar. Educația filologică rămâne blocată în acel literaturocentrism, consideră că doar textul scris e valoros.”
Marin Mălaicu-Hondrari
Cartea lui Hondrari, Apropierea a fost ecranizată de regizorul Tudor Giurgiu în filmul Parking.
Vorbim de două limbaje diferite, iar a compara filmul cu cartea e una dintre cele mai mari capcane. Nu ai ce compara. În cazul Parking vorbim de un film de autor, deși eu am fost co-scenarist, dar participarea mea a ținut mai degrabă de păstrarea cursivității scenelor gândite de Tudor Giurgiu. Regizorul era interesat de scenele de acțiune, nu de „atmosferă”. Burgess a fost nemultumit de Portocală Mecanica a lui Kubrick și atunci m-am gândit cum e posibil asa ceva, să fii nemulțumit de Kubrick. Eu i-am dat libertate totala lui Tudor Giurgiu, i-am spus „fă-ți filmul, e filmul tău, eu nu mai am ce face”.
Au trecut 8 ani de la primul mail în care Tudor Giurgiu și-a exprimat dorința de a face un film după Apropierea, când Tudor a citit un text scris de Marius Chivu în Dilema Veche și i s-a părut interesant, a luat cartea, a citit-o și apoi a urmat un schimb de mailuri.. Am făcut cel puțin 6 drafturi de cam 100 de pagini de scenariu. Se făceau zilnic schimbări pe scenariu, e drept că mici, dar se făceau. A durat așa mult și pentru că a fost un film foarte scump, 3 milioane de EUR, cu filmări în străinătate.
A avut vreun efect filmul asupra ta, asupra cărții?
Ecranizarea a avut un impact masiv asupra mea, mi-am dat seama că sunt cel mai sărac scriitor român ecranizat. Impact real zero. S-au scos două ediții, dar asta înseamnă 4000 exemplare. La mine a fost ok, pentru că mi s-au plătit drepturi de autor și am fost plătit și ca scenarist. Am câștigat cât n-am câștigat și n-o să câștig niciodată din scris.
Foarte interesantă mi s-a părut și discuția despre viața unei cărți, despre relevanța literaturii actuale pentru generațiile viitoare, iar George Cornilă a spus o chestie care m-a urmărit de atunci încoace și care mi s-a părut așa, ca o poezie:
Cartea este o efemeridă, are o pâlpâire de o secundă în mersul lucrurilor.
Muncești la o carte și, după entuziasmul inițial care include lansare, câteva cronici și recomandări, după 4 luni nu mai e amintită. Dispare foarte repede. Premiile în România (gen Observator Cultural, Premiile Radio România Cultural) nu ajută cărțile, nu se transcriu în vânzări. Sunt 50 de mii de scriitori activi, dar ca să reziste 5 peste o sută de ani, trebuie să avem de unde alege.
Toată lumea vrea să scrie capodopere, ni s-a inoculat ideea că trebuie să scriem capodopere, dar avem nevoie și de cărți polițiste sau de aventuri. Scrieți pentru public, nu doar pt critică. În SUA, din 20 mii de romane, 2 sunt capodopere, dar nu alea 2 susțin industria literaturii. Ego-ul fragil al scriitorilor români vine tocmai din dorința de a scrie capodopere, dintr-o proastă raportare la literatură. (Hondrari)
Presa culturală care se concentrează pe literatură e în criză. Un critic de film poate să fie plătit mai bine decât un critic de carte. Poate să fie invitat să curatorieze, să jurizeze, să scrie critici, plătit de un festival, de ex, și să fie mai bine plătit. E bine să avem flux mare de cărți si scriitori, e bine că avem și media, nu doar împărțirea între foarte buni și slabi, cum era pe vremuri.(Cobuz)
În domeniul literar stăm mai bine ca acum 15 ani. Se publică, sunt rezidențe, festivaluri, dar toate s-au întâmplat în mediul privat (Perța)
___
Citește și alte articole din seria despre FILIT 2024: