Am citit Femeia care aduce scrisori de Francesca Giannone (traducere Mihaela Găneț) pentru ediția din luna august a clubului nostru de carte la care, din păcate, nu am mai reușit să ajung. Însă mă bucur că am citit-o, pentru că mi-a plăcut foarte mult și e o carte la care încă mă gândesc, chiar și acum, o lună mai târziu, când deja citesc altceva. O am de ceva vreme, de când a apărut la editura Univers în 2024, dar abia vara asta am ajuns la ea.
Atenție, recenzia conține informații mai detaliate despre carte. Nu le-aș numi spoilere, pentru că nu e o carte care te ține în suspans, dar voi decideți dacă citiți mai departe articolul!
Și ce lectură fascinantă a fost! Inspirată dintr-o istorie de viață reală, povestea poștăriței din Lizzanello m-a ținut captivă între paginile ei, nemaiputând-o lăsa din mână până am terminat-o. E scrisă în stil aproape cinematografic, încât, citind-o, am văzut cu ochii minții cum Anna coboară din autobuz în sudul călduros și prăfuit al Italiei, cu copilul în brațe si cu soțul alături, ca să înceapă o nouă viață, departe de tot ce cunoscuse până atunci.
Deși, la prima vedere, romanul poate părea doar o poveste de familie, mie mi s-a părut mai mult de atât: am perceptul cartea ca pe un manifest al feminismului timpuriu, ascuns în gesturile cotidiene ale unei femei care refuză să se limiteze la rolurile impuse de societatea patriarhală.
Anna este protagonista care refuză să fie doar gospodină „pentru că așa trebuie”. Ea caută sens și utilitate din proprie voință, nu din obligație, motiv pentru care se va înscrie la concursul pentru postul de poștaș din sat. Se implică activ în mișcarea sufragetelor din Italia și contribuie la obținerea dreptului de vot al femeilor și, până la finalul cărții, reușește să-și vadă visul împlinit, acela de a întemeia Casa Femeilor, un loc de sprijin și educație pentru cele fără posibilități.
Spre deosebire de cumnata ei, Agata, care face din sacrificiu o virtute, Anna știe să se îngrijească fără să se martirizeze. Ea găsește echilibru între muncă, familie și plăcerile vieții: la petreceri nu joacă rolul gazdei care se sacrifică, ci se așază la masă, bea un pahar de vin, conversează. În piețe, știe să vadă frumusețea chiar și într-o statueta ciobită de papier-mâché, într-o lume care îi cere mereu utilitate.
Cred că Agata a fost intenționat construită de autoare într-o lumină neplăcută, poate chiar caricaturală, pentru a justifica acțiunile lui Antonio, dar, în realitate, Agata este doar victima propriei lipse de educație și a unui univers mic, în care tradiția e singura busolă. Ea își dorește pentru fiica ei doar un mariaj „bun”, fără să-i vadă potențialul. În contrast, Lorenza, fiica Agatei, o idealizează pe mătușa Anna – femeia liberă, care muncește, dar și știe să se oprească și să trăiască.
Antonio, soțul Agatei, pare la suprafață un soț grijuliu, un frate bun și un tată atent, dar, în realitate, este un ipocrit. În timp ce sprijină proiectele feministe ale Annei și își încurajează fiica să meargă la facultate, își umilește soția, caută plăceri la prostituate și seduce o fată pe care o abandonează. Antonio este exemplul bărbatului care predică egalitatea și progresul, dar care, în intimitate, perpetuează aceeași structură de putere inechitabilă.
Mi s-a părut că Antonio e adevăratul personaj negativ al cărții, deși autoarea nu îl conturează așa explicit, și cred că reproșurile Annei de la final au fost pe deplin meritate. Dacă mă întrebați pe mine, nu ar fi trebuit să primească iertarea ei nici post-mortem.
Carlo, fratele mai mic și soțul Annei, deși cade în aceleași păcate ca fratele său, mi s-a părut un personaj mai ușor de simpatizat decât Antonio. Prin el, romanul arată cum rănile neînchise la timp se transformă în capcane care revin atunci când te aștepți mai puțin.
Pe lângă poveștile personale, romanul abordează și tematici problematice ale societății de atunci: ipocrizia Bisericii Catolice, modul în care erau marginalizate persoanele cu dificultăți mintale, lipsa de resurse pentru femei. M-a impresionat mult răbdarea Annei cu Giovanna, o fată cu dificultăți de învățare, pe care o învață să scrie și să citească, adaptându-și metodele. A fost o lecție de empatie dintr-o vreme în care „altfel” însemna doar „nebunul satului”.
Femeia care aduce scrisori este romanul unor contraste: între tradiție și progres, între sacrificiu și libertate, între ipocrizie și autenticitate. Francesca Giannoni a reușit să contureze un portret viu al unei femei care vrea „mai mult”, dar și al unei societăți aflate la răscruce între vechi și nou.
