Fragment în premieră: Până la ultima pagină, Moira Macdonald

Azi vă ofer un fragment în premieră dintr-o carte pe care abia aștept s-o citesc, o carte, cum altfel, despre povești și librării: Până la ultima pagină, Moira Macdonald, editura Trei (traducere Andreea Florescu). Sunt cărțile în care îmi place cel mai mult să evadez în ultima vreme când nu mai suport tot răul și urâtul din lume!

Despre carte:

Singuratica April lasă un bilet anonim într-o carte pentru Westley, vânzătorul cu zâmbet blând de la librăria din cartierul ei. Dar soarta aranjează altfel lucrurile. Laura, o mamă singură și ocupată, care renunțase la dragoste, cumpără cartea, găsește biletul și crede că Westley i l-a lăsat ei. Un bărbat chipeș care iubește cărțile pare să aducă în viața ei exact schimbarea pe care o aștepta.

O țesătură emoționantă de identități greșite și întâlniri întâmplătoare, „Până la ultima pagină” este un omagiu jucăuș adus prieteniei, poveștilor de dragoste și lucrurilor uitate între paginile cărților pe care le-am iubit.

„Noi prietenii și povești de dragoste înfloresc în acest roman reconfortant, o lectură obligatorie pentru cei care cred că librăriile sunt locuri speciale.“ – Booklist

„Amplasat într-un Seattle postpandemic, romanul abordează realitatea și importanța relațiilor: cu locuri, cu alți oameni și cu obiectele care ne sunt dragi.“ – Seattle Magazine

„Deși există și idile care se conturează, povestea principală este, înainte de orice, despre curajul necesar pentru a trăi viața pe care ți-o dorești… O lectură încântătoare pentru pasionații de cuvântul scris și pentru oricine a sperat vreodată să găsească dragostea într-o librărie.“ – Kirkus Reviews

Fragment:

„Laura

Una dintre puținele ocazii când Laura simțea că poate fi cu adevărat ea însăși era atunci când șofa. La muncă, în calitate de consultantă de vânzări la magazinul Waterton’s, trebuia să prezinte imaginea unei competențe desăvârșite: o tabula rasa pe care clienții își puteau pro­iecta propriile imagini, un izvor de înțelepciune într‑ale modei, cineva care putea să le explice de ce pantalonii foarte evazați, rucsacurile mici sau mânecile exagerat de bufante erau, brusc, inexplicabil de șic. Acasă, împreună cu fiica ei în vârstă de șapte ani, Olivia, trebuia să le știe pe toate fără ezitare, să răspundă la nesfârșite întrebări, încercând să întruchipeze stabilitatea iubitoare și matură a unui părinte singur.

Dar în mașină, în această după‑amiază de mai — sin­gură, îndreptându‑se spre casă de la muncă și oprindu‑se pe drum la Read the Room ca să ia un roman pentru clubul de carte la care mai mult ca sigur nu va avea timp să ajungă —, Laura putea fi ea însăși. Putea să asculte emisiuni sau podcasturi prostuțe și să râdă, sau să cânte melodii care‑i aminteau de zilele mai puțin complicate, sau să aprecieze priveliștea oferită de lacul Washington, care, în zilele senine, mărginea cartierul Laurei cu un albastru sclipitor, cu toate că azi arăta ca o pătură gri as­pră și scămoșată. Sau se putea bucura în tăcere de faptul că, cel puțin pentru moment, nimeni nu avea nevoie de ea — nici fiica ei, nici bona, nici asistentul ei încântător de dramatic de la magazin, care mereu îi cerea părerea cu privire la arcuirea sprâncenelor sale sau o întreba dacă nu cumva culoarea șosetelor pe care le purta ieșea în evidență. Pe Laura nu o deranjau blocajele în trafic. Ba chiar le aștepta cu nerăbdare. Între a fi părinte și a fi la muncă, rareori avea prilejul să fie singură, așa că devenise aproape o ocazie binevenită să nu trebuiască să stea de vorbă cu altcineva în afară de ea însăși.

Și mai important decât orice, putea să plângă în mașină dacă simțea nevoia. Și plânsese, de multe, multe ori, mai ales în acele luni oribile în care soțul ei, Sam, fusese bolnav, Olivia, un bebeluș agitat, iar viața, atât de copleșitoare în ansamblu, încât Laurei îi era uneori teamă să se trezească dimineața. Trecuseră cinci ani de când rămăsese văduvă, un cuvânt pe care nici acum nu‑l con­sidera potrivit; părea să evoce o femeie mult mai în vâr­stă, cu chip cenușiu și îmbrăcată sobru, din cap până‑n picioare în negru. Sam murise la treizeci și ceva de ani din pricina unui cancer agresiv și fulgerător, lăsând‑o pe Laura cu un copil mic și cu o inimă frântă. Ea și Sam abia împliniseră douăzeci de ani când se întâlniseră, iar Laura fusese sigură că avea să trăiască cu el până la adânci bătrâneți — însă uneori viața, după cum reflecta ea mult prea des, nu‑ți oferă lucrurile la care te aștepți.

Timpul a trecut, copilașul a crescut, iar inima zdro­bită a Laurei s‑a refăcut încetișor… Ei bine, nu, nu s‑a refă­cut complet și probabil nici nu avea să se refacă vreodată, dar pe măsură ce anii s‑au scurs, nu a mai durut‑o la fel de rău. O bună bucată de vreme, Laura crezuse că avea să‑și petreacă restul vieții în doliu și suferință, izbucnind în lacrimi ori de câte ori avea să vadă un bărbat purtând același tip de șapcă de baseball în privința căreia obișnuia să‑l tachineze pe Sam sau să audă un cântec pe care‑l ascultaseră cândva împreună la vreun concert. Însă, cu vremea, amintirea lui Sam se transformase dintr‑o durere devastatoare într‑un junghi tăcut de melancolie. Cu toate că încă era cât se poate de prezent în viața ei — mai ales când se uita în ochii căprui ai Oliviei, care erau la fel de înduioșător de serioși cum fuseseră ai tatălui ei —, Laura a descoperit că, în timp, tristețea nu a dispărut, ci s‑a îndepărtat din ce în ce mai mult. Acum era ceva ce vedea la orizont, departe, ca un suvenir dintr‑o călătorie de de­mult, ținut într‑un sertar și scos numai la ocazii. Mai erau în jur obiecte care‑i aminteau de el; mașina, de exemplu, fusese a lui Sam, cu un sticker cu Northwestern încă lipit pe ea. În ciuda problemelor intermitente ale motorului și a varietății de pete din ce în ce mai numeroase de pe tapițerie, nu se imagina dorindu‑și alta.

Aerul umed de primăvară mirosea a frunze proas­pete când Laura s‑a grăbit să intre în Read the Room, mireasma de-afară fiind degrabă înlocuită de parfumul magic al unei librării: pagini proaspete și savoarea tim­pului liber. Înăuntru a găsit, ca de obicei, o varietate de oameni în cafenea sau stând pe scaunele împrăștiate prin librărie, ițindu‑și din când în când capul pe după câte un laptop și părând că nu se mișcaseră din loc de ore bune. Nu pentru prima oară, s‑a întrebat dacă plecau vreodată de-acolo și ce fel de viață duceau, de nu aveau nimic de făcut. Evident, nu aveau copii. Când librăria se închidea, oare oamenii aceia mai stătea încă acolo, pe întuneric, captivați de propriile ecrane, îmbătrânind în tăcere? Păreau să facă parte din atmosfera locului pre­cum cărțile de pe rafturile din lemn, ca niște figuranți omniprezenți pe un platou de filmare; nu‑ți puteai în­chipui librăria fără ei.

Observând acalmia de la recepția din față, Laura s‑a apropiat și a zărit‑o pe femeia cu tricou care‑i venea prost, cu sutien care‑i venea la fel de prost, cu o șuviță albas­tră în păr și cu cercei lungi, croșetați manual din fire de lână care nu se prea asortau. Laura observa întotdeauna ținutele oamenilor, ba chiar și lenjeria lor intimă; după mulți ani de lucrat la magazin, începând de la departa­mentul de lenjerie (unde învățase arta precisă a evaluării mărimii de la sutien dintr‑o singură privire) și avansând până la rolul de consilier în vânzări, nu se putea abține. O tenta să‑i ofere acestei femei un sfat despre cum să‑și aleagă un sutien cu o susținere mai bună, dar s‑a abținut: era important, considera Laura, să‑i ajute numai pe aceia care cereau ajutor.

— Mă scuzați, i s‑a adresat femeii, concentrându‑se pe ce are de făcut, dar dându‑și seama, mult prea târziu, că nu știa sigur titlul pe care‑l căuta. Aveți cumva un exem­plar din… cred că se numește Magpie Mysteries? Numele autorului este, hm, poate… La naiba, nu mi‑l amintesc!

Angajații de la librărie nu păreau niciodată încurcați de astfel de cerințe; era, și‑a închipuit Laura, superputerea lor.

— Trebuie să fiți de la clubul de carte. Este vorba de Magpie Murders de Anthony Horowitz, a răspuns femeia, fără să ezite. M‑a sunat cineva de la club de dimineață. Momentan, nu mai avem nicio ediție la raft, dar s‑ar  putea să am un volum la biroul de cărți vechi. Așteptați numai un moment, mă duc să verific.

Și a pornit spre celălalt capăt al librăriei. Cât aștepta, Laura s‑a uitat la ochelarii de citit foarte șic, puși la vân­zare la recepție, întrebându‑se dacă o pereche cu rame rotunde aveau s‑o facă să arate șarmant de retro sau ca mama lui Harry Potter. O oglindă mică i‑a confirmat că adevărată era mai degrabă cea de‑a doua variantă.

După o așteptare care a părut inutil de lungă — oare femeia cu șuvița albastră își luase pauză? —, femeia s‑a întors cu un volum cartonat.

— Scuze, a spus, oftând scurt. Colegului meu de la recepția de cărți vechi i‑a luat o veșnicie, din nu știu ce motiv. În orice caz, cineva a adus astăzi volumul acesta. Mai ieftin decât unul nou și într‑o condiție grozavă. Vă convine?

— E perfect, mulțumesc! a zis Laura, încercând să nu se holbeze la cerceii femeii, care erau asimetrici într‑o manieră neintenționată.

Laura a plătit cu cardul, a refuzat punga, a rezistat tentației de a se uita la vesela dispunere de cărți de pe masa din față — Cum era posibil să existe atât de multe cărți în lume? Când au timp scriitorii ăștia să le scrie pe toate? — și s‑a întors în mașină în două minute, iar în alte zece era acasă. Laurei îi plăcea la nebunie să con­ducă încet prin cartier — în susul dealului, aruncând o privire înspre lac din vârf, pe lângă școala Oliviei, cu locul ei de joacă acum tăcut —, dar în după‑amiaza aceasta nu era trafic — dezamăgitor; Laura abia dacă a apucat să‑și asculte crainicul de radio preferat anunțând știrile zilei. Nu că nu și‑ar fi iubit copilul sau slujba — se simțea extraordinar de norocoasă pentru ambele, de parcă universul ar fi ținut cont de tragedia ei și i‑ar fi dat, în schimb, două daruri incredibile —, dar era de fiecare dată puțin dezamăgită când ziua nu‑i oferea su­ficiente răgazuri forțate, ca de exemplu timp de așteptat la semafor sau la cozi. Nu se vedea adăugând un club de carte în viața ei deja mult prea plină, însă prietena ei, Rebecca, o avocată foarte ocupată, care chiar și așa avea timp să citească fiecare carte a momentului și să răspundă la toate apelurile târzii din noapte ale Laurei, stăruise să facă o încercare.

Când Laura a intrat în holul din față, Ashley a ridi­cat privirea din telefon, de pe canapea. Olivia îi spunea Ashley Doi, pentru a o diferenția de fosta bonă, pe care o chema tot Ashley și pe care Laura o concediase după ce descoperise că o așeza pe Olivia în fața televizorului, lăsând‑o să urmărească niște programe nepotrivite pen­tru un copil, în timp ce ea făcea videoclipuri semivirale pe TikTok, în care se amuza pe seama articolelor de îm­brăcăminte din șifonierul Laurei. Laura n‑a mai putut să‑și privească rochia de vară preferată cu aceiași ochi de când Ashley Unu o descrisese ca „sac de bunică din The Golden Girls“. Pe Ashley Doi nu părea s‑o deranjeze porecla; era o tânără dulce și amabilă, ale cărei singure păreri ferme păreau să se învârtă în jurul regimului ei ali­mentar extrem de precis, care consta într‑o lungă litanie de intoleranțe.

— Bună, Laura! a întâmpinat‑o ea. Livvy e la Hayden. Îmi place jacheta. E nouă?

— Mersi. Nu, o am de ceva timp, a spus Laura, simțindu‑se încă o dată ușor, dacă nu pe nedrept ener­vată că plătea pe cineva să stea cu un copil care nu era acolo.

Treaba lui Ashley era s‑o ia pe Olivia de la școală în timpul săptămânii, când Laura lucra — Laura o du­cea de dimineață și o lua lunea și marțea, când avea liber —, s-o supravegheze și s-o țină corespunzător de ocupată după‑amiaza și în zilele de weekend, până când ea ajungea acasă de la muncă. (Laura visa adesea să aibă weekendurile libere ca să și le poată petrece ducând‑o pe Olivia în aventuri, însă sâmbăta și duminica erau zilele cele mai pline la magazin. Poate cândva.) Dar, cel mai adesea, Olivia mergea după școală alături, la prietena ei, să se joace, lăsând‑o pe Ashley să se tolănească pe cana­pea, făcându‑și la nesfârșit selfie‑uri. Ocazional, Ashley, care‑și trata angajatoarea cu o oarecare reverență pentru că Laura „lucra în domeniul modei“, îi cerea s‑o ajute să aleagă fotografia cea mai reușită. Toate arătau exact la fel: buze țuguiate, sprâncene arcuite și o lipsă de expresie studiată, de parcă fața ei decisese cumva că își încheiase treaba pe ziua respectivă.

— I‑ai spus că vin la 18?”