Un paradis improbabil de Valentina Georgescu a fost cartea lunii august la Clubul Doamnelor de miercuri. Am discutat despre carte alături de autoare, o prezență elegantă și plină de sensibilitate.
Cunoscând-o pe Valentina (este traducătoare, la fel ca mine, și ne întâlnim des la cluburile de carte) mi-a fost greu să asociez prezența ei diafană cu duritatea scrierilor din carte. Același feedback l-am primit și eu la cartea mea și cred că e important să separăm personajul de autor pentru a nu cădea în capcana de a presupune permanent că ce scrie acolo e inspirat din propria viață.
Un paradis improbabil debutează cu un eveniment declanșator de mare intensitate care devine pretextul rememorării unei vieți pe care protagonista o consideră insuficient și neautentic trăită. Protagonista, Ema, își trece în revistă copilăria lipsită de afecțiune maternă și dominată de absența inexplicabilă a tatălui, adolescența marcată de moartea prematură a unui iubit, tinerețea răzvrătită și pe alocuri promiscuă, căsnicia nefericită și maternitatea umbrită de lașitatea de a nu-și fi putut apăra îndeajuns fiul de tatăl abuziv.
Ajunsă într-un punct de cotitură, Ema își retrasează și își redefinește reperele dupa care s-a ghidat toată viața: teama de singurătate, nevoia de validare din partea bărbaților, senzația de a nu fi de ajuns (care a făcut-o să renunțe la Camil, un bărbat mai bun, dar mai educat și mai rafinat decât ea, considerând că nu se ridică la înălțimea lui).
Romanul se remarcă prin bogăția stilistică și prin erudiția cu care a fost scris. Autoarea are multe cunoștințe despre artă, muzică, literatură, gastronomie și ni le împărtășește cu generozitate într-o mulțime de dialoguri între personaje. Frazele curg frumos, natural și sunt o plăcere să le citești. O mică mostră:
„Își puse coatele pe genunchi, capul între mâini, ca în după amiaza aceea, și privi un timp moara năpădită de licheni aurii, norii transparenți alunecând trândav pe cer, oglindirea cu contururi tremurate a crengilor grele de frunze, în curgerea de un dinamism cumpătat a Senei.”
Nu exista repetiții supărătoare și se vede că autoarea are un vocabular dens și complex și că talentul de a scrie astfel de construcții fluide, un dar care nu se obține doar din cursurile de scriere creativă, ci există și intrinsec.
Este o carte foarte olfactivă cu multe descrieri de mirosuri care te însoțesc printre rânduri, făcându-te să te întrebi cum miros în realitate toate acele parfumuri, ceaiuri, flori, interioare și mâncăruri.
„În aer un amestec de arome de mâncare savuroasă, purtate până în stradă de adierea serii. Beurre noisette, lămâie, usturoi, ierburi de Provence, caramel.”
„Peste ordinea impecabilă dintotdeauna, persista același vechi miros dulceag, cu nuanțe de trandafir, tuberoză și paciuli, punctat vag de o undă de vanilie, ca o entitate nevăzută, veghind, alături de ticăitul rar al pendulei din sufragerie, la mersul lucrurilor. ”
„Ei i se păru doar că notele de coriandru, anason și scorțișoară se potriveau perfect cu frigul. Și cu fumul care predomina în aerul rece al serii.”
Dincolo de subiectele principale ale cărții (dragostea ca obsesie sau ca pansament pentru răni vechi, felul în care se perpetuează atât trauma cât și abuzul, faptul că uneori stăm ca broasca în oala cu apă fierbinte într-o situație dăunătoare pentru noi pentru că nu avem curajul să sărim în necunoscut) am rămas cu două gânduri după cartea asta:
Toți tații prezenți în carte sunt puși într-o lumină foarte proastă, majoritatea abuzivi, distanți, tiranici sau indiferenți, în relații la rândul lor proaste cu propriii tați. Nu e niciun tată care să rupă acest ciclu transgenerațional (poate foarte puțin Benjamin) și mi-a lipsit asta. Ruptura se produce doar atunci când nu mai există posibilitatea ca fiul să devină, la rândul lui, tată (Damian).
O altă idee cu care am rămas e că trebuie să ne confruntăm părinții (nu să-i judecăm sau să ne răzbunăm pe ei) ca să nu lăsăm răni vechi să ne controleze și să ne doară toată viața. Aș fi vrut un pic mai mult de la scena confruntării dintre Ema și Eugenia, dar realitatea e că în viața reală, confruntările nu au iz hollywoodian cu lacrimi și împăcare, ci sunt reci, pline de orgolii și, adesea, neiertătoare.
Referitor la metafora din titlu care trimite la Infernul lui Dante, paradisul improbabil nu este un loc în care Ema ajunge după o viață fericită, ci o posibilitate aproape neverosimilă, câștigată după ce a traversat propriul ei infern.
Cartea te face să-ți pui o întrebare la care îți și sugerează răspunsul: Mai poate exista un paradis după ce ai făcut atâtea alegeri greșite? Mai poate exista o formă de fericire după ce ai petrecut o viață întreagă fugind de tine însăți? Iar răspunsul cărții pare să fie: da, dar nu neapărat paradisul pe care ți l-ai imaginat când erai tânăr. Iar acest paradis poate să vină doar după ce decizi să nu mai fii prizoniera trecutului.
Iar dacă nu mă credeți pe mine că romanul Valentinei merită citit, o să mai adaug că două dintre scriitoarele mele preferate îl susțin și-l recomandă:
„Frânturi din Ema se găsesc în fiecare dintre noi. O vulnerabilitate pe care nu o putem depăși, lașitatea de a ne lăsa copleșiți de ceea ce doresc ceilalți de la noi, vreo tristețe căreia îi refuzăm dreptul de a exista – sunt sinuozități ale vieții interioare pe care cu toții le recunoaștem. Ema nu are soluții pentru noi. Are însă curajul de a ne arăta lupta ei, drumul anevoios către sine însăși. Toate acestea sunt prinse de Valentina Georgescu în rama unei lumi de o eleganță discretă, cu lumini blânde și detalii pline de sensibilitate. O carte care lasă în urmă o mireasmă dulce-amăruie de petunii și gutui.” (Simona Antonescu)
„Romanul Valentinei Georgescu e o succesiune de tablouri ale unei vieți interioare. Dinamic, conversațional, alert, traversat de ancore în cotidian, de filme, muzică, prietenii, confesiuni, crize emoționale, cafele, dependențe, profunzimi și nevralgii ale familiilor prinse în scenariul înstrăinării sau ale cuplurilor care nu se cunosc pe deplin niciodată. Povestea Emei e una a eliberării și a vindecării conștiente, pe care autoarea o construiește pas cu pas, credibil, coerent și ușor de parcurs. Scriitura e atașantă și vie, își ține cititorul aproape și nu complică inutil firul narativ. Din contră, proza e una a esențializării, așa cum ajunge să fie și parcursul Emei, surprinsă în plină și exuberantă reinventare.” (Ioana Bâldea Constantinescu)
