Femeile de la capătul lumii, Melissa da Costa – fragment

După succesul romanelor Tot albastrul cerului, Zilele ce vor veni și Un soi de fericire, Mélissa Da Costa revine în atenția cititorilor din România cu Femeile de la capătul lumii, un roman intens și emoționant despre trecut, fragilitate, reziliență și șansa de a o lua de la capăt.

Cartea a apărut la Editura Trei, în colecția Fiction Connection, în traducerea Ruxandrei Chiriță.

Una dintre cele mai citite scriitoare franceze ale momentului, Mélissa Da Costa își poartă de data asta cititorii până în extremitatea sudică a Noii Zeelande, într-un peisaj spectaculos, dominat de natură sălbatică, vânt, ocean și legende maori. Aici, pe ultimul petic de pământ înainte de Oceanul Antarctic și Polul Sud, Autumn și fiica ei, Milly, administrează campingul Mutunga o te ao, „capătul lumii” în limba maori.

Existența lor izolată și legătura aproape indestructibilă dintre mamă și fiică sunt tulburate de apariția lui Flore, o tânără pariziană care ajunge în acest loc îndepărtat încercând să fugă de propriul trecut și să găsească o formă de izbăvire. Întâlnirea celor trei femei devine punctul de plecare al unei povești despre răni nevindecate, apropiere și reconstruirea propriei vieți. Înconjurate de o natură pe cât de aspră, pe atât de fascinantă, Autumn, Milly și Flore descoperă treptat ce înseamnă să te cunoști cu adevărat, să ierți și să accepți din nou iubirea.

Presa internațională a remarcat atât forța emoțională a romanului, cât și atmosfera sa aparte. La Croix îl descrie drept „intim și vibrând de emoție”, în timp ce Le Journal de Québec vorbește despre un roman captivant, impregnat de legende maori și de peisajele extraordinare ale Noii Zeelande.

Fragment:

18

— Ce faci? Nu mă săruți?

Revin amintirile. E inevitabil. Paul în salon, în spa­tele teancului de lucrări juridice. E 2 noaptea. Încă lu­crează. Ea spera că s-a culcat. Spera din răsputeri.

— Nu dormi?

— Și sărutul meu?

Are chef să-l alunge, să-l insulte, să se năpustească direct în baie, să-și opărească pielea. Totuși se duce la biroul lui, se sprijină cu mâinile printre hârțoagele lui, se apleacă și-l sărută pe gură.

— Ai fost cu Aude?

— Da.

El deschide un sertar de unde scoate un tub galben plin cu pastile.

— Uite! Mama zice că astea ajută.

Flore ia tubul. Acum îi vine să vomite. Se agață în gând de imaginile serii: Aude, euforică pe ringul de dans, berile, coregrafiile improvizate, băieții care le-au pozat amuzați, cel cu accent spaniol care-i arunca întruna pri­viri timide, curioase.

— Sunt măritată, l-a prevenit ea.

— Îmi pare sincer rău, a răspuns el.

Ei i-a părut simpatic, a cumpănit ideea de-a accepta o invitație la dans sau un sărut. Nu. Niciodată. Paul… Paul e sufletul meu pereche. Un dans, doar ca să fie iar cea dinainte, cea care nu se prefăcea doar că-i zâmbește lui Aude, care se întorcea acasă bucuroasă să-l revadă pe Paul, fără ghemul acela îngrozitor în stomac. Nu e normal să fie atât de încordată în fața soțului ei… Să-i vină câteodată să-l lovească atât de tare, atât de tare… O să treacă. În curând, va fi doar o amintire neplăcută.

— Unde pleci? o întreabă Paul, apucând-o de mână.

— Să mă culc.

— Vin și eu.

Nu. Cu toate astea îi răspunde:

— Bine.

Abia s-a băgat în pat, că el a și venit; aprinde veioza, se dezbracă. Arată spre tubul cu pastile.

— O să le iei?

— Da.

El e gol acum, iar ea își ferește privirea, deși îi iubea atât de mult corpul înainte. Se uită la tabloul din dormi­torul lor care înfățișează o casă albastră la marginea unei plaje. Paul își sprijină perna de tăblia patului; se așază în pat, cu spatele drept.

— Mă ajuți?

Gândindu-se mai departe la ringul de dans, la brațele lui Aude ridicate spre cer, la surâsul băiatului cu accent spaniol, îl masturbează pe Paul. Mai întâi, încet. Pe urmă, mai alert. Știe cum funcționează el, cum trebuie mane­vrat ca să termine mai repede.

— Ajunge, oprește-te, ajunge, Flore!

Repetă cuvintele, căci ea continuă mai repede, mai puternic. Se gândește că el ar putea ejacula peste câteva secunde. Ar înjura, ar întreba: Ai făcut-o dinadins? Ea ar nega din răsputeri, ar mima părerea de rău, ar scăpa de el pentru seara aia. Dar Paul o oprește ferm, îi spune:

— Întinde-te, iubito!

Ea se întinde, el îi depărtează coapsele cu genun­chiul, se lasă cu toată greutatea peste ea.

— Bun, pot să-mi dau drumul?

Ea încuviințează fără să-și descleșteze dinții. Și-l imaginează pe băiatul din bar, inventează o discuție la o bere, câțiva pași pe stradă, mâinile lor care s-ar atinge, picioarele care s-ar opri din mers. Ar sta față-n față sub o arcadă, s-ar săruta. Își derulează secvența asta cât ar clipi, astfel încât, când o pătrunde Paul, să se afle în brațele altcuiva. Cineva care ar săruta-o, care ar mușca-o de gât, care i-ar mângâia sânii.

Dar se află sub trupul lui Paul care se uită fix la pe­rete, se împinge în ea cu mișcări regulate, calculate. Se înhamă la sarcina asta așa cum s-ar înhăma la lucrul cu dosarele lui. Conștiincios, tenace. Din când în când, îi caută privirea ca să-i zâmbească și s-o întrebe:

— E bine?

Dar ea îi evită cu disperare privirea. Dacă ochii lui Paul i-ar întâlni pe ai ei, el ar citi acolo toată ura pe care ea o resimte. Așa că strânge din pleoape, își inventează alte po­vești, primește ușurată lichidul cald care se revarsă în ea, îi curge de-a lungul coapselor. El se ridică, se culcă lângă ea, o sărută pe gură. Pe urmă îi întinde o batistă și spune:

— Pot să sting lumina?

Și o stinge fără să aștepte vreun răspuns, fiindcă „Am enorm de multă treabă mâine… Noapte bună, iubito“.

Își face promisiuni pe întuneric, își jură că asta a fost ultima oară, că niciodată, nu, niciodată n-are să-l mai lase. Și niște promisiuni mai nebunești: prima dată când va întâlni un tip precum cel din bar, un tip care se va uita cu adevărat la ea, îi va permite s-o sărute, s-o mângâie, s-o dezbrace. Paul va primi ceea ce merită.

Se simte de parcă ar avea febră. E din cauza amintiri­lor. Se ridică, se duce la chiuvetă și își umple un pahar cu apă. Stelele strălucesc pe cer, aceleași ca adineauri, când se simțea așa de fericită, de împlinită. Acum se simte golită, fierbinte, călcată în picioare. Milly își petrece noaptea cu Kai. Când Milly nu e aici, revin coșmarurile. Deschide ușa ca să tragă puțin aer proaspăt în piept, să-și liniștească respirația.

Când se culcă din nou, se întoarce amintirea, aceeași sau aproape aceeași. Le despart opt luni, dar încep iden­tic, absolut identic.

Deschide ușa de la intrare, care dă spre salon. Speranța că o să-l găsească pe Paul dormind se spulberă într-o clipă. E la biroul lui, în spatele dosarelor. Și de data asta e târziu.

— Nu dormi?

Paul se freacă pe ceafă, împinge dosarul din fața lui.

— Nu. Și sărutul meu?

Aceeași dorință să-l respingă, aceeași furie abia stăpâ­nită. Se apleacă. El rămâne un moment nemișcat, observă rujul șters, cercelul lipsă.

— Ce s-a întâmplat?

Are o privire îngrijorată.

— Te-a agresat cineva?

— Nu.

— Unde ți-e cercelul?

— Nu știu… l-am pierdut…

Nu încearcă să mintă, nu știe dacă se bucură că s-a dus cu băiatul acela acasă la el. Parfumul său Hugo Boss i-a rămas lipit de piele, poate și puțină transpirație. Paul o sărută, dar se dă înapoi; e tulburat, contrariat.

— Ai băut.

— Nu.

— Miroși a alcool. Ce s-a întâmplat?

— Nimic.

Își întoarce privirea, vrea să meargă la baie, dar el o apucă de braț.

— Cu cine ai fost? Cu Aude?

— Printre alții.

Nu face nimic ca să îndrepte situația. Vrea ca el să ghicească, să strige, să se sufoce, să sufere, să se roage: Spune-mi că nu-i adevărat, spune-mi că minți!

— Ai fost cu niște băieți?

— Ei, gata cu interogatoriul!

— Flore, uită-te în ochii mei! Spune-mi că nu s-a întâm­plat nimic grav!

— Grav? Cum adică?

— Că n-ai făcut ceva…

Își caută cuvintele, tocmai el, avocatul cu fraze fru­mos răsucite, care-și măsoară întotdeauna vorbele.

— N-am făcut nimic regretabil pentru căsnicia noastră.

Flore râde. Fiindcă e derutată, dezgustată de ea în­săși, decepționată: n-a mers până la capăt, s-a ferit în momentul penetrării. Tipul era prea drăguț, prea blând, prea cumsecade. O ducea cu gândul la Paul. Nu putea să facă așa ceva cu genul ăsta de bărbat. Trebuia să fie ceva urât, murdar, cineva care să nu poată fi comparat cu Paul, cu mariajul lor, cu începuturile lor. Trebuia…

— Ai cunoscut cumva un bărbat?

Paul o strânge așa tare de braț, încât o doare. În ochii lui pătrunde îndoiala. Și durerea.

— Te-ai… te-ai culcat cu un bărbat?

— Aproape.

— Ce înseamnă asta, Flore?

I se frânge vocea, capătă accente ascuțite.

— Răspunde-mi, Flore! Ce ai făcut? Ce s-a întâmplat?

Ea se uită fix la perete, îi evită privirea. El se ener­vează, intră în panică, se bâlbâie.

— De ce ai făcut una ca asta? Te-a sărutat?

— Da.

— Te-a… te-a… mângâiat?

— Da.

— Unde?

— Termină…

— Te-a dezbrăcat?

— Paul, încetează!

— Te-ai dus acasă la el?

— Ce contează?

— Te-ai dus acasă la el?

— Da.

Paul se trântește în fotoliul de la birou. Are nevoie de energie ca să-și înfrâneze lacrimile, disperarea.

— Nu vorbești serios…

— Ba da.

Vocea lui tremură, e slăbită.

— Flore… totuși… de ce?

— Mă duc să-mi iau vitaminele, răspunde ea, pe un ton glacial.”