Luna trecută a avut loc a treia ediție a clubului de carte Editura Univers moderat de subsemnata. Am discutat despre Alianța fiicelor rele de scriitoarea spaniolă Vanessa Montfort, cel mai cunoscută la noi pentru romanul Femei care cumpără flori.
În Alianța fiicelor rele, autoarea explorează în profunzime relațiile mamă-fiică (și mamă-fiu), prieteniile dintre femei și identitatea oamenilor dincolo de imaginea pe care o afișează. Cine sunt părinții noștri în afară de identitatea lor de părinte? Cine suntem noi în afară de identitățile noastre de copii? Și ce am vrea să le spunem mamelor noastre dacă am avea ocazia să fim 100% sinceri cu ele?
E o carte destul de stufoasă, în care Vanessa Montfort abordează multe teme diferite, dar mie mi-a plăcut foarte mult. E și dureroasă, căci unele relații mamă-fiică sunt dureroase și s-ar putea să vă atingă emoțional, dar are și un pic de umor, destul de mult din Madrid și foarte mult cu și despre câini. Necuvântătoarele – patru câini și o pisică – au și ele o voce în carte, iar pasajele povestite din punctul lor de vedere mai sparg din seriozitatea romanului.
Iar dacă vă plac cărțile polițiste, avem și o crimă de la care pornesc toate evenimentele. Cine vrea poate privi Alianța fiicelor rele și ca pe un cozy crime, investigat de o dresoare de câini și de Fiera, mica ei chihuahua. Numai că investigația este, până la urmă, un pretext foarte bun folosit de Montfort pentru a naviga printre secrete de familie, lucruri nespuse, prietenii vechi și relația oamenilor cu animalele lor.
În Alianța fiicelor rele, Vanessa Montfort explorează mai multe variante ale relației dintre mame și copiii lor. Există fiica ajunsă aproape să joace ea însăși rolul de mamă pentru propria mamă. Există copilul care se simte abandonat. Există fiica ce continuă să aștepte o validare care nu mai vine: să audă, în sfârșit, că mama ei este mândră de ea.
De aici vine și ideea de „fiică rea”. Romanul nu vorbește, de fapt, despre niște fiice care s-au purtat rău (așa cum mi-am imaginat eu când am început s-o citesc), ci despre senzația că nu ai reușit să fii copilul pe care părintele tău și l-a imaginat.
Și mi se pare că de aici apare una dintre întrebările cele mai bune ale cărții: cât din vinovăția pe care o simțim față de părinți vine din ceea ce am făcut efectiv și cât vine din așteptările lor?
Mi-a plăcut foarte mult și schimbarea de perspectivă pe care o propune romanul. Când suntem copii, ne vedem părinții aproape exclusiv prin relația lor cu noi. E nevoie de ceva timp ca să realizăm cu adevărat că oamenii aceștia au existat înaintea noastră și există și separat de noi.
Vanessa Montfort vorbește despre relația care trebuie construită între doi adulți după ce copilul crește pentru că relația mamă-copil nu poate rămâne pentru totdeauna cea din copilărie. La un moment dat, mama trebuie să accepte și să respecte adultul care a rezultat din acel copil, iar copilul devenit adult trebuie, poate, să accepte că mama lui nu este doar „mama”, ci un om imperfect.
La suprafață, romanul are un mister foarte concret: ce s-a întâmplat cu Orlando? Moartea lui pune în mișcare întreaga poveste și le obligă pe personaje să investigheze. Dar, pe măsură ce aflăm mai multe, devine evident că există de fapt două anchete. Prima este cea polițistă: Ce s-a întâmplat cu Orlando? A doua mi se pare mult mai interesantă: Cine sunt cu adevărat femeile pe care personajele cred că le cunosc drept „mamele lor”?
Misterul polițist devine astfel un mecanism prin care trecutul mamelor iese treptat la suprafață, iar copiii descoperă ceva ce poate fi surprinzător de greu de acceptat: că părinții lor au avut și au identități independente de ei.
N-aș putea scrie despre cartea asta fără să vorbesc despre animale, pentru că sunt peste tot. Avem patru câini și o pisică, iar animalele nu sunt doar animalele de companie ale personajelor, ci voci în structura romanului. Pasajele scrise din perspectiva lor aduc umor și mai reduc din tensiunea unei cărți care poate deveni destul de apăsătoare.
Vanessa Montfort își descrie romanul drept unul foarte coral și cred că aici se află atât unul dintre punctele lui forte, cât și motivul pentru care cartea poate părea uneori stufoasă. Sunt multe personaje, multe relații și multe teme și, pe alocuri, mi s-a părut că romanul vrea să spună foarte multe lucruri deodată. Relații mamă-fiică, îmbătrânire, prietenie, generația „sandwich”, presiunea îngrijirii părinților, identitate, animale, crimă, secrete, vinovăție. Dar, până la urmă, toate se întorc la aceeași întrebare: cum continuăm să ne iubim după ce încetăm să mai corespundem rolurilor pe care ni le-am atribuit unii altora?
Într-un podcast, Montfort spunea că îi place ca personajele ei să meargă spre lumină la final. Nu îi place să-și lase cititorii deprimați. Mi se pare o informație importantă înainte să deschideți cartea, pentru că Alianța fiicelor rele intră în niște locuri emoționale destul de incomode, însă, la final, răzbate ideea că unele conversații pot fi purtate chiar și foarte târziu, chiar dacă nu vor repara trecutul sau nu vom primi exact răspunsul pe care l-am așteptat, dar ne pot ajuta să construim o relație cu omul care se află acum în fața noastră. Vanessa Montfort spune că această carte poate fi citită de mame și fiice tocmai pentru a deschide drumul către asemenea dialoguri.
Voi ați avea curaj s-o citiți în tandem cu mama voastră?
Următoarea ediție a clubului de carte Editura Univers va avea loc pe 9 septembrie, când vom discuta despre „Sarah, Susanne și scriitorul” de Eric Reinhardt. Ne întâlnim la Humanitas Lipscani, la ultimul etaj!
