Stop-cadru de Maja Lunde (traducere Ivona Berceanu) a fost cartea lunii iulie la Clubul Doamnelor de miercuri. Am fost foarte curioasă s-o citesc, mai ales că scriitoarea norvegiană vine în luna septembrie la Nod Festival și va avea și o întâlnire cu cititorii în București.
Premisa romanului este simplă și, deși nu este una nouă (vezi Saramago cu Intermitențele morții), Lunde reușește s-o prezinte dintr-o perspectivă inedită: într-o zi obișnuită de iunie, timpul biologic al oamenilor se oprește. Nimeni nu mai îmbătrânește, nimeni nu mai moare, copiii nu mai cresc, femeile însărcinate nu mai nasc. În schimb, planeta își vede liniștită de treabă. Zilele și nopțile continuă să se succeadă, plantele cresc, animalele se nasc și mor. Doar omul rămâne suspendat.
La început, oprirea timpului se simte pentru toți ca un miracol. Jenny, fotografă, mamă a doi copii mici și bolnavă incurabil, primește brusc exact lucrul pe care nu-l mai avea: timp. Pentru bătrâni, efectul este asemănător. Dacă moartea nu mai stă după colț, viața se poate deschide din nou. Vinurile păstrate pentru ocazii speciale sunt, în sfârșit, desfăcute. Se fac planuri de călătorie. Oamenii ies, petrec, își imaginează viitoruri pe care cu puțin timp înainte nici nu mai îndrăzneau să le proiecteze.
Și aici aș vrea să aduc în discuție o idee care m-a obsedat de când am citit cartea: cât de mult din ceea ce numim „bătrânețe” vine din corp și cât vine din conștiința faptului că timpul rămas se împuținează? Personajele în vârstă par să întinerească psihologic tocmai pentru că li se scoate din ecuație perspectiva sfârșitului. Pentru o vreme, timpul suplimentar chiar pare „timp dăruit”.
Numai că darul începe treptat să semene cu o condamnare. Și aici mi se pare că Lunde atinge o latură foarte sensibilă și o să vă dau un singur exemplu ca să nu intru foarte mult în detalii: există un moment în care Margo îi spune lui Otto (un cuplu de vârstnici) ceva ce mi se pare că surprinde aproape întregul roman: „Dacă am tot timpul din lume, nu pot să-l petrec cu tine.” E crud, dar perfect logic în universul imaginat de Maja Lunde. Pentru că, odată ce timpul oamenilor se oprește, nu primim paradisul pe care poate ni l-am imaginat uneori, ci o lume în care trebuie să redefinim aproape totul: iubirea, familia, munca, plăcerea, viitorul și, până la urmă, rostul de a trăi.
Romanul pornește de la dispariția morții și ajunge la o problemă mult mai apropiată de viața de zi cu zi: amânarea. Dacă timpul este nelimitat, orice poate fi făcut mai târziu. Și tocmai de aceea, încetul cu încetul, nu mai merită să faci nimic acum. Entuziasmul inițial se consumă. Oamenii se plictisesc. Copiii se satură și de plajă, și de tabletă. Mâncarea își pierde gustul. Activitățile își pierd intensitatea. Până și adrenalina devine discutabilă: mai simți cu adevărat pericolul unui salt dacă știi sigur că nu poți muri?
Una dintre convingerile cu care am rămas după lectura cărții e că infinitatea timpului nu ne oferă automat mai multă viață. Dacă nimic nu se termină, nimic nu mai trebuie început astăzi. Dacă orice experiență poate fi repetată la nesfârșit, unicitatea ei dispare. Moartea, pe care o percepem ca pe dușmanul vieții, ajunge să fie una dintre condițiile care îi dau acesteia intensitate.
Dintre toate personajele, Jenny mi s-a părut cheia romanului. Nu doar pentru că este bolnavă și are cel mai evident motiv să-și dorească oprirea timpului, ci pentru că este fotograf. Titlul original, Lukkertid, trimite chiar la timpul de expunere al aparatului fotografic, iar titlul românesc, Stop-cadru, face metafora și mai evidentă. Jenny practică deja, profesional, o formă simbolică de oprire a timpului. Fotografia ia o fracțiune de secundă din curgerea lumii și o păstrează nemișcată.
După oprirea timpului, fotografia devine pentru ea aproape o obsesie, un scop. Vrea să surprindă ceea ce se întâmplă, să documenteze, să fixeze. Iar de aici mi-a venit o interpretare pe care romanul nu o confirmă explicit, dar pe care mi-a plăcut să o urmăresc: dacă Jenny este, într-un fel, centrul simbolic al tuturor celorlalte povești?
Ellen, dependentă de adrenalină, ar putea fi ecoul tinereții și al libertății ei. Lisa și Jakob, cu sarcina și spaimele lor, pot trimite spre începuturile propriei familii. Jenny și Christian sunt maturitatea, boala, copiii, responsabilitatea. Otto și Margo pot deveni proiecția unei bătrâneți pe care Jenny crede că nu o va avea niciodată.
În această cheie, întreaga carte poate fi privită aproape ca un album fotografic. Fiecare personaj este un cadru. Tinerețea. Sarcina. Maternitatea. Boala. Iubirea. Bătrânețea. Despărțirea. Moartea care nu mai vine. Iar Jenny este cea care privește.
Foarte interesant mi s-a părut și faptul că personajele ajung să creadă, fiecare în felul său, că ele ar putea fi responsabile pentru ceea ce s-a întâmplat. Jenny ar fi putut opri timpul pentru că nu voia să moară. Lisa, pentru că nu voia să nască încă. Dorințele cele mai intime capătă brusc proporții cosmice. Știm, rațional, că nu ele au provocat fenomenul. Dar vinovăția spune ceva esențial despre oameni: avem nevoie ca lucrurile inexplicabile să aibă o cauză.
Aceeași nevoie, dusă în altă direcție, produce conspiraționiștii romanului. Forumurile se umplu de explicații, apar teorii, vinovați, proteste. În lipsa unui răspuns, oamenii fabrică unul. Philip intră foarte bine în această zonă a cărții, iar Lunde surprinde destul de convingător mecanismul prin care incertitudinea devine mai greu de suportat decât o explicație absurdă. Un vinovat imaginar poate fi psihologic mai confortabil decât acceptarea faptului că nimeni nu știe ce se întâmplă.
Citind Stop-cadru, mi-a fost aproape imposibil să nu mă gândesc la perioada pandemiei. Senzația aceea stranie că lumea a intrat în pauză, planurile anulate, zilele care începeau să semene între ele, oamenii convinși că vor folosi timpul „câștigat” ca să citească toate cărțile, să învețe limbi străine, să facă sport, să gătească, să devină în sfârșit versiunile lor ideale. Apoi au venit plictiseala, oboseala, anxietatea și dorința de normalitate.
Există și detalii care fac asocierea aproape reflexă, inclusiv pierderea interesului pentru mâncare și senzația că gustul dispare. Mai importantă decât asemenea corespondențe punctuale este însă fragilitatea „normalului”. E nevoie de o singură modificare a regulilor și tot ceea ce părea stabil trebuie reinventat.
Stop-cadru este genul de carte care se citește ușor (nu e foarte complexă din punct de vedere stilistic), dar care îți lasă în urmă surprinzător de multe întrebări: ce am face dacă am avea tot timpul din lume, ce ar mai da valoare alegerilor noastre, cât din bucuria de a trăi vine tocmai din faptul că știm că timpul este limitat? Din păcate, cartea nu oferă și răspunsuri, dar pe acestea cred că le putem căuta noi, căci se vor simți diferit pentru fiecare în parte.
