Am citit recent o postare foarte interesantă despre un concept care se numește „atrofie socială” și care se referă la faptul că nu-ți place să mai ieși din casă, să interacționezi cu oamenii sau să participi la evenimente sociale.
Atrofia socială, spunea postarea respectivă, deteriorează creierul și, în timp, duce la „biological shutdown”, o etapă în care creierul (la fel ca tine) trăiește în izolare. Lucrul ăsta – spune autorul postării – începe să apară undeva după vârsta de patruzeci de ani (cam pe atunci când ni se pare nouă că suntem sătui de „bullshitul” celorlalți).
Deși postarea generalizează (și poate că pentru voi nu e valabilă), atrofia socială este o realitate. Începi, încet-încet, să refuzi invitații, să nu mai ieși în oraș cu prietenii sub pretextul că n-ai timp, să preferi să stai mai mult acasă, în coconul tău de liniște și pace, cu serialele favorite și o carte. Orice ieșire ți se pare epuizantă, e un efort să te îmbraci „frumos” și să te machiezi (dacă e cazul), să-ți speli părul, să pregătești în minte subiecte de conversație.
Pleci de acasă calm(ă) și te enervezi pe drum de gunoaie și de mașinile parcate pe trotuar, ajungi la teatru, te calcă pe nervi vecinul de scaun care stă pe telefon, te duci la o petrecere și te trezești în mijlocul unei discuții politice, te urci în autobuz și e înghesuială, mergi la o cină cu colegii de muncă și epuizezi orice subiect de small talk în cinci minute și apoi te chinui să nu adormi. Așa că, încet-încet, refuzi să mai faci toate astea și te izolezi în casă, unde e bine și plăcut și nu te deranjează nimeni (cu excepția vecinilor care pun manele la ora 11 noaptea).
De ce vă povestesc despre asta? Pentru că am început să fac același lucru și o simt ca pe un pericol real pentru sănătatea mea mintală. Lucrez de acasă, evenimentele de blogging au dispărut complet, nu duc/nu aduc copii de la școală și, deși în online pare că ies des, de fapt ies din ce în ce mai rar și am din ce în ce mai puține ocazii de socializare față în față cu oamenii. De exemplu, la momentul la care am publicat acest articol, eu n-am mai ieșit de o săptămână din casă (decât la cumpărături și la doctor).
În plus, faptul că suntem permanent conectați în social media, că vorbim pe WhatsApp și că știm (sau credem că știm) tot ce fac prietenii și rudele noastre ne dă o falsă senzație de socializare.
Problema e că atunci când faci asta, creierul începe să șteargă circuitele sociale pentru că le consideră inutile. Apare atunci un proces de „pruning sinaptic”, de îndepărtare a abilităților sociale. Astfel, zicea postarea respectivă, se degradează lucruri precum empatia, comunicarea, recunoașterea facială și sincronizarea limbajului, iar interacțiunile încep să fie percepute de creier ca pe o amenințare biologică, ceea ce duce la eliberarea de cortizol (hormon de stres), iar socializarea începe să fie asociată cu frica, nu cu plăcerea.
Ce se întâmplă cu noi și creierul nostru odată ce se instalează atrofia socială? Creierul devine mai rigid și mai lent. Izolarea duce la scăderea vitezei cognitive, la pierderea flexibilității mentale și la rigiditate neurologică. Corpul interpretează singurătatea ca pericol de moarte (ca și cum ai fi singur în sălbăticie) și crește inflamația, se deteriorează vasele de sânge și apare stres vascular cronic.
Nu știu cât de corect științific sunt afirmațiile astea, dar tind să cred că sunt, pentru că am observat cu ochiul liber lucrurile astea la mine și la alți oameni care au făcut același lucru. Iar cu cât înaintezi în vârstă, cu atât pericolul e mai mare, și în special după pensionare.
Știind lucrurile astea, ne dăm seama că socializarea devine întreținere cognitivă, nu divertisment. După o vârstă, interacțiunile sociale sunt esențiale pentru sănătatea creierului și sunt la fel de necesare și de obligatorii ca igiena personală.
Dacă viața nu ne oferă ocazii de socializare, trebuie să ni le creăm singuri. De asta, eu nu voi renunța la cluburile mele de carte, la mersul la lansări, la târguri de carte. Voi continua să ies la teatru și la Operă, chiar dacă mă enervează cei care îngână muzica lângă mine sau aprind telefoanele. Mi-a povestit cineva că există acum o aplicație prin care te poți înscrie să ieși la cină cu niște necunoscuți, doar pentru a socializa. Nu știu dacă aș face asta, că am oameni dragi cu care vreau să ies la cină și n-apuc, dar e și asta o idee bună. Ieșiți în lume, indiferent de vârstă, și nu mai așteptați parastasele să vă vedeți cu alți oameni! Spuneți „da” la invitații și ieșiți ocazional (serios, doar n-o să vă zic acum să faceți asta tot timpul) din zona voastră de confort!
Și nu uitați, singurătatea nu este pace! Este o formă lentă de auto-eroziune cognitivă.
____
Cover photo creat cu AI, că pe mine în haine de casă și cu părul ciufulit sigur nu vreți să mă vedeți 😀

Buna. Eu am intalnit aceasta atitudine la tineri cu varste 30-35 ani in special la fetele care se casatoresc si nu mai ies din casa decat cu sotul si la evenimentele aferente cu rudele. Eu sunt invers, am plecat de acasa la facultate in Bucuresti si am cam rupt relatiile cu rudele la diverse evenimente triste si fericite in schimb ador sa merg la evenimente culturale, expozitii, muzee, gradina botanica dar nu in perioada noiembrie-martie din cauza vremii, cu exceptia serviciului in stil hibrid. Dar tot am reusit sa ma mobilizez sa vad Hamnet si in decembrie sa ajung pe la muzee. Nu as putea sa stau in casa vreo luna fara sa ies undeva. Vreau sa fac ceva si pentru mine nu numai rutina munca-casa-treburi casnice…
Este ceea ce se numeste „the honeymoon phase”, adica etapa lunii de miere. Probabil că le va trece la un moment dat. Sau nu, cine știe.
Apropo de conexiunea umană: zilele astea m-am gândit la tine, să știi.
Și asta pentru că am găsit o carte, Fior, și am citit-o nu pentru a o recomanda copiilor de la școală, ci pentru că era numele tău la traducător.
Te Îmbrățișez!
O, Doamne, Fior! A fost cu o mie de ani în urmă. Am auzit că ar urma să fie ecranizată, deci e posibil să revină în atenția publicului cartea aia.