Am avut o perioadă când nu puteam citi cărți cu și despre vârstnici pentru că îmi era așa frică de bătrânețe încât mă deprimau toate cărțile cu acest subiect. Acum sunt într-o etapă în care caut și citesc cu interes cărți despre viața la bătrânețe, în special despre femei și cum se adaptează la etape noi din viețile lor – plecarea copiilor de acasă, declinul fizic al corpului, singurătatea, dar și ce fel de prietenii leagă sau păstrează, ce tabieturi au, ce preocupări, hobbyuri și interese.
Mă sperie teribil bătrânețea. Știu că e la modă să consideri că „vârsta e doar o stare de spirit”, dar realitatea crudă nu poate fi ignorată. Bătrânețea vine cu neajunsuri mai devreme sau mai târziu. Corpul e mai fragil, mintea se poate fragiliza și ea, singurătatea te pândește la fiecare colț cu fiecare om drag pierdut. Mi-e teamă de boală, de sărăcie, de neputință, de izolarea fizică și emoțională care vine o dată cu vârsta înaintată. Nu știu dacă noi vom fi o generație diferită de vârstnici, dar știu sigur că vom încerca să fim mai prezenți social, mai implicați, mai dispuși să ne continuăm activitatea și hobbyurile, mai apropiați de copiii pe care i-am crescut cu implicare, înțelegere și iubire.
După toată introducerea asta deprimantă despre bătrânețe, o să vă zic ceva și despre Corespondenta de Virginia Evans (traducere Andreea Năstase), o carte care m-a cucerit de la primele pagini. Protagonista, Sybil, are 70+ și o viață destul de plină: face parte dintr-un club de grădinărit, citește, iese la cină cu un bărbat, se preocupă de un adolescent tulburat și, mai presus de orice, scrie scrisori. Așa o cunoaștem pe Sybil, prin intermediul scrisorilor trimise și primite, așa aflăm ce o frământă, cum se distrează, cu ce se ocupă. Și ne place Sybil, ne plac reflecțiile ei asupra vieții trecute și prezente, ne gândim și noi la regrete și la lucruri pe care ar fi trebuit sau nu să le facem.
„Scriu încet. O scrisoare poate să-mi ia o oră sau mai mult. Nu mă pripesc. Reflectez la fiecare propoziție. Mâna nu-mi obosește. Nu trebuie să te grăbești. Când te grăbești, stiloul tău crede că nu iei asta în serios, și așa vine oboseala. Ai nevoie de răbdare ca să spui exact ce ai în minte, să găsești cuvântul potrivit. Uneori scriu o ciornă și o adnotez, apoi o trec pe curat. Cred că trebuie să fim pretențioși în comunicare. Nu uita: cuvintele, mai ales cele scrise, sunt nemuritoare.” (p 155-156)
Evident că Sybil trăiește în altă țară, unde nu e nimic anormal ca o femeie de 70+ să conducă mașina sau să iasă la cină cu un bărbat, doar ca să râdă și să se simtă bine. În România, femeile chiar de la 60+ sunt trase pe linie moartă, oricum are grijă și natura de asta când ne degradează corpul și mintea cu simptomele peri- și menopauzei. Dar Sybil e o inspirație pentru cititori. Mi-a plăcut și am apreciat mult curajul ei, de ex le scrie necontenit scriitorilor preferați să le comunice opinia ei despre cărțile lor și unii (precum Joan Didion) îi și răspund. Sybil asistă la cursuri universitare despre literatură, citește și recomandă cărți și devine o sursă de inspirație pentru tineri prin activitatea ei din tinerețe, cea de avocată și ulterior grefieră pe lângă un tribunal (să reținem că într-o epocă în care femeile nu aveau acces facil la cariere de succes).
Sunt multe lucruri cu care Sybil a greșit în tinerețe și la care se gândește des (relația cu fostul soț, relația cu fiica, erori de judecată profesională) și pe unele încearcă să le îndrepte. Apare de aici și întrebarea: mai putem îndrepta lucruri la bătrânețe? Sau e mai bine să le lăsăm așa cum au „căzut”?
„Corespondenta” e o carte minunată, o lectură aparent lejeră dar în realitate „grea”, încărcată de semnificații și care ne îndeamnă la introspecție despre propriul nostru proces de îmbătrânire și despre șansele pe care le avem pentru a face lucrurile mai bine. O recomand din toată inima!
