Sunt cărți care îți plac, cărți care te impresionează și apoi există cărțile acelea rare care te fac să respiri adânc și să te întrebi de ce mai încerci tu însăți să scrii. Pentru mine, fiecare roman al Simonei Antonescu produce exact această reacție, iar Coborârea în cetate nu face excepție.
(M-am bucurat, totuși, să aflu că nu simt asta doar eu, Simona povestind că are aceeași impresie uneori când citește romane istorice deosebite, cum ar fi Confiteor de Jaime Caubre.)
Am avut bucuria s-o citesc, dar și s-o ascult pe Simona vorbind despre carte la clubul de lectură Reading is Cool, unde a povestit despre procesul de scriere, despre sursele de inspirație și despre felul în care își conturează atmosfera în romane.
Istoria trăită de oameni
Acțiunea romanului ne duce în anul 1600, anul așa-zisei uniri realizate de Mihai Viteazul, dar, așa cum a explicat și Simona, cartea nu este despre asta. Domnitorul apare doar episodic în roman, sunt câteva scene scurte și un singur paragraf în care aflăm la ce se gândea.
Romanul se centrează în jurul unei întâmplări istorice reale: asediul Porții Ecaterinei din Brașov, în toamna anului 1600. Este, de altfel, evenimentul care explică de ce Junii coboară în fiecare an călare în cetatea Brașovului, în Duminica Tomii, un ritual care astăzi a devenit obiectiv turistic și bucurie pentru localnici.
Deși avem și personaje individuale, adevăratul protagonist al acestei cărți este unul colectiv: Junii Brașovului, cu viețile lor și cu legile nescrise după care se conduceau pentru a crea ordine în comunitatea din care făceau parte.
În roman, acest moment al atacului asupra Porții Ecaterinei devine nucleul unei povești mult mai ample despre comunitate, curaj, frică și felul în care istoria afectează viețile oamenilor obișnuiți.
O lume care pulsează
Una dintre cele mai puternice experiențe de lectură din Coborârea în cetate este senzația de imersie totală. Simona creează un Brașov al anului 1600 care nu doar că se vede, dar se și aude, se miroase, se simte.
Este o lume plină de mișcare, de sunete și de arome aproape copleșitoare prin bogăția detaliilor. Uneori ai impresia de copleșire senzorială: mirosuri puternice, imagini vii, zgomote, oameni, animale. Viața palpită permanent, nu stă în loc nicio clipă. Pentru mine asta înseamnă o carte „vie” și este genul meu preferat de lectură. Am savurat îndelung fiecare detaliu inclus în carte și nimic nu mi s-a părut prea mult.
Simona spunea la întâlnirea cu cititorii că atmosfera este cel mai ușor lucru de creat pentru ea pentru că o construiește din experiențe reale. Când trăiește un moment special, o lumină anume, un fenomen natural, o scenă din viața de zi cu zi, îl notează într-o agendă sau face o fotografie, iar când are nevoie de acel detaliu, îl caută și îl folosește.
Un exemplu superb este această imagine:
„Munții după care căzuse soarele erau tiviți cu o ultimă geană subțire, prăfuită, de culoarea ambrei, care mai pâlpâi stins o dată, apoi dispăru.”
Această atenție pentru detaliu nu este întâmplătoare. Simona spune că impresia de real în literatură este dată de detaliu, acel moment în care acțiunea pare să se oprească pentru o clipă, doar ca cititorul să simtă că ceea ce citește este 100% real.
Personaje care arată altfel lumea
Un alt lucru care mi-a rămas în minte după lectură este felul delicat în care romanul surprinde ceea ce astăzi am numi neurodivergență și cum arată, discret, că oamenii s-au confruntat dintotdeauna cu depresia sau alte afecțiuni de natură mintală. Am întrebat-o pe Simona la club dacă a făcut asta intenționat și a spus că cel mai probabil nu și asta arată cum uneori procesul de scriere te duce în direcții pe care nu ți le-ai propus. Sau poate că cititorii înțeleg din cartea ta complet altceva decât ți-ai imaginat 😀
Am notat câteva lucruri pe care le-am remarcat eu, cu mențiunea că sunt impresii personale care n-au fost confirmate de ceilalți participanți la club, deci poate că doar eu am citit cartea prin această lentilă:
-
Gruia trăiește cu gânduri care nu îi dau pace niciodată, mereu învălmășite; după un episod traumatizant în copilărie, încetează să mai vorbească, o tăcere care amintește de un sindrom post-traumatic.
-
Grama nu înțelege emoțiile oamenilor și regulile sociale, motiv pentru care este considerat „necuviincios”.
-
Mitruț trăiește cu frici puternice (de întuneric și de înălțimi).
-
Zada se confruntă cu o formă de depresie.
- Hermann pare a avea ceea ce am numi astăzi OCD.
Cum se scrie un roman istoric
Discuția cu Simona la clubul de carte a fost fascinantă și pentru că ne-a permis să aruncăm o privire în atelierul ei de scriitoare.
Un principiu care mi-a rămas în minte este acesta: mai întâi arată felul în care evenimentul istoric afectează personajul, și abia apoi povestește despre evenimentul istoric în sine.
Și apoi a spus ceva care mi-a plăcut enorm, despre scris:
„Partea cu cât de greu este să scrii seamănă cu întrebarea «cât de greu e să crești un copil». Când ești acolo, în proces, este foarte greu, dar este și foarte frumos. Iar când te uiți în urmă, știi că a meritat.”
O carte despre oameni
Dacă ar fi să spun într-o singură frază ce este Coborârea în cetate, aș spune așa: este povestea oamenilor care trăiesc istoria, nu a istoriei în sine.
Este o carte despre comunitate, memorie, diferențe, frică, curaj și despre felul în care fiecare om își găsește locul într-o lume aflată mereu în mișcare.
Iar pentru mine, personal, este încă un motiv de admirație pentru Simona: pentru talentul ei de povestitoare și pentru felul în care reușește, carte după carte, să reconstituie o parte de istorie adesea uitată și s-o facă să pară vie, umană și credibilă.
