Anna Todd, autoarea fenomenului internațional After, propune cititorilor o nouă poveste de dragoste în Ultimul răsărit (traducere Oana Dușmănescu) un roman despre vulnerabilitate, libertate și curajul de a-ți trăi viața după propriile reguli. Cartea, publicată în România de Editura Trei, se află momentan în precomandă și va fi disponibilă începând cu 13 august.
De data asta, Anna Todd își poartă cititorii în peisajul însorit al insulei Mallorca, unde o singură vară ajunge să schimbe pentru totdeauna viața unei tinere de 22 de ani. Ry se mută temporar pe insulă împreună cu mama ei și este hotărâtă să profite de fiecare clipă, în ciuda problemelor grave de sănătate cu care se confruntă și a grijii permanente a mamei sale, uneori mult prea protectoare.
Planurile ei capătă însă o cu totul altă direcție atunci când îl întâlnește pe Julián, un localnic pe cât de enervant, pe atât de fermecător. Alături de el, Ry începe să iasă din carapacea în care s-a obișnuit să trăiască și să descopere aventurile, emoțiile și libertatea pe care și le-a dorit dintotdeauna.
Pe măsură ce zilele de vară trec, apropierea dintre cei doi se transformă într-o poveste de iubire care o obligă pe Ry să se întrebe ce își dorește cu adevărat de la propria viață. Întoarcerea în America se apropie însă inevitabil, iar tânăra ajunge în fața unei alegeri dificile: să revină la viața pe care o cunoaște sau să aibă, în sfârșit, curajul de a-și urma inima.
Romanul beneficiază și de o adaptare cinematografică originală Prime Video, disponibilă din 26 august.
Fragment:
„Capitolul douăzeci și șase
— La ce te gândești, Ry? mormăie Julián, buzele lui atingându‑mi ușor conturul urechii.
Mă înfior sub mângâierea lui.
— De cât timp știai că sunt trează? zic, evitând oarecum întrebarea lui, pentru că aș fi nevoită să‑i stric dimineața spunându‑i că m‑am gândit la mama, că s‑ar putea să sufăr puțin de anxietate de separare după ce am stat atât de mult sub influența sa autoritară, că, după această lungă perioadă de libertate, îi cam duc dorul?
E aiurea și nu prea are sens, dar mă tot întreb, mai mult decât de obicei, dacă ea e bine, dacă se simte singură…
— De ceva vreme.
Își lipește fața de gâtul meu, barba lui mătăsoasă atingându‑mi ușor pielea. Mă înfior din nou.
— Te simți bine? mă întreabă, iar respirația lui caldă îmi dezmiardă pielea.
Gândurile îmi tot zboară la mama. De mii și mii de ori mi‑a pus aceeași întrebare, dar niciodată nu a fost sinceră, așa cum e Julián.
El mă chestionează despre starea mea mentală, nu despre cea fizică. Asta mă încălzește până în străfundul sufletului. Aseară, când am stat treji până târziu, privind și numărând stelele, punându‑ne dorințe, unele cu voce tare, altele în gând, mi‑am dorit ca mama să găsească din nou dragostea. Chiar dacă asta ar însemna să găsească pacea și iubirea față de propria persoană. M‑am trezit gândindu‑mă din nou la ea, la cum s‑a desfășurat viața ei, la cât de mult mi‑aș dori să știu mai multe despre trecutul ei, știind însă că nu mi‑l va povesti niciodată.
— De fapt, dacă vrei să știi, m‑am gândit la mama. La cât de puține știu despre viața ei. La cât de puține știu despre mine însămi din cauza modului în care ea și‑a ascuns propria istorie. Durerea ei a fost probabil atât de greu de îndurat, încât a decis s‑o blocheze, pur și simplu, și să nu‑i mai pese niciodată. Era tânără, mai tânără decât mine, când nu doar că s‑a mutat în cealaltă parte a lumii, dar m‑a și născut pe mine. Nu cred că a existat vreun moment în care să mă gândesc la tinerețea ei, când era singură, hotărâtă să realizeze ceva în viață, în timp ce creștea un copil fără s‑o ajute nimeni. I‑am purtat mereu pică, fără să mă gândesc că a muncit până la epuizare pentru mine. E dependentă de putere și are un complex al sărăciei când vine vorba de bani, dar ceea ce a început drept o dorință de a avea mai mult s‑a transformat într‑o viață nefericită și singuratică. Și cât de nedrept e că singura persoană din viața ei pe care nu o poate concedia sunt eu! Când n‑o să mai fiu eu, ea n‑o să mai aibă pe nimeni. Singura persoană pe care a iubit‑o vreodată e tatăl tău… lucru pe care încă nu‑l pot înțelege și nu‑mi pot imagina o lume în care ea și tatăl tău erau îndrăgostiți…
Julián mă mângâie pe obraz, îmi dă părul după ureche și se cuibărește mai adânc în scobitura gâtului meu.
— Tatăl meu se pricepe la oameni. N‑ar iubi niciodată pe cineva care nu merită. Probabil că numai el a văzut motivele pentru care ea poate fi iubită. Noi, copiii, chiar dacă nu mai suntem mici, nu ne vedem niciodată părinții așa cum sunt ei cu adevărat. Nu mă înțelege greșit, am disprețuit‑o pe mama ta toată viața și‑mi pare rău, zice el, strâmbându‑se, și apoi continuă, dar femeia pentru care a scris acele scrisori merita să fie iubită, iar femeia rece, distantă și autoritară pe care o cunoști tu merită și ea să fie iubită, zice el cu convingere.
— Chiar crezi că toată lumea merită să fie iubită?
Las gândurile să zboare în aerul dintre noi, neștiind dacă sunt de acord cu el, dar dorindu‑mi din tot sufletul să văd lucrurile la fel ca el.
— Nu cred. Nu toată lumea. Cred că majoritatea oamenilor nu știu ce e iubirea și nu cred nici în ideea că oamenii se nasc buni și așa mai departe. Cred că instinctul nostru este să fim răi și trebuie să ne împotrivim, așa că cei ca noi merită să fie iubiți, dar majoritatea oamenilor nu merită.
— Ce cinic!
Închid ochii, concentrându‑mă pe felul în care degetele lui îmi mângâie leneș pielea.
— Și mama mea e considerată o persoană rea de majoritatea oamenilor. Mai ales de cei care nu au un loc de muncă din cauza ei și de cei care nu vor putea vedea marea, care e casa lor, deoarece complexul ei turistic le blochează priveliștea, ripostez.
— O persoană rea și o femeie care încearcă să supraviețuiască și să‑și întrețină fiica în singurul mod pe care‑l cunoaște nu înseamnă același lucru.
Cuvintele lui îmi provoacă un nod în gât, mi se umezesc ochii și mă lupt să nu plâng.
— Dar copiii? Nu crezi că ei se nasc puri și buni?
— Nu toți. Unii dintre acei copii cresc și fac lucruri rele. Închisorile sunt pline de adulți care au fost cândva copiii cuiva. Lumea nu e în alb și negru și, cu siguranță, nu e un loc luminos, Ry. De dragul tău, aș vrea să fie așa. Sunt cinic, la fel ca tine, și cred că omenirea e blestemată, dar sunt fericit dacă tu ești fericită și sunt tare recunoscător că te‑am întâlnit; nu doresc răul nimănui, nici acestor copii despre care m‑ai întrebat.
Se ridică ușor spre mine pentru a mă săruta pe obraz.
— Dar tu ești o persoană bună și meriți să ți se întâmple numai lucruri bune. Asta e tot ce contează pentru mine.
Mi se strânge inima. Și apoi îmi crește din nou în piept. Doamne, viața asta e cu adevărat nedreaptă!
Voi sfârși prin a‑l răni pe Julián, într‑un fel sau altul, și nu pot face nimic pentru a împiedica lucrul acesta.
— Putem vorbi despre altceva? întreb.
Am prea multe gânduri și mă lupt să nu mă las copleșită de vinovăție.
— Sigur că da. Ce părere ai de țestoase? Îți plac țestoasele? mă întreabă el zâmbind.
Pufnesc în râs și asta funcționează, îmi abate atenția de la cruda realitate. Îmi place că nu mă presează niciodată să disec sau să dezvolt un subiect despre care nu vreau să vorbesc.
— Țestoase? râd eu din nou. Ăsta e primul lucru care ți‑a venit în minte când ți‑am cerut să schimbăm vorba?
Râde și el, alături de mine.
— Păi, nu cred că vrei să vorbim despre schimbările climatice sau politică…
— Ai dreptate.
Izbucnim amândoi în râs, amețiți de prezența celuilalt.
— Îmi plac țestoasele. Nu le plac tuturor?
— Nu, clatină el din cap. Eu le urăsc. Țestoase afurisite! Sunt cele mai rele.
Mă înec de râs și încep să tușesc.
Julián pare brusc îngrijorat și se ridică puțin, sprijinindu‑se în cot, pentru a se uita la mine. Îmi întinde o sticlă de apă pe jumătate plină și o beau pe toată dintr‑o singură înghițitură. Becurile de pe doc îi luminează blând chipul, mângâindu‑i conturul ferm al maxilarului, nasul drept și sprâncenele groase. Ce bucurie să‑i privesc chipul frumos! Nu‑mi vine să cred cât de mult ne‑am apropiat, cât de mult s‑au schimbat lucrurile de când ne‑am întâlnit atunci, pe plajă. Bărbatul morocănos și enervant de sexy s‑a dovedit a fi un suflet profund, fermecător și atent, de care sunt îndrăgostită până peste cap.
Curioasă dacă chiar e adevărat sau doar încerca să facem conversație, îl întreb:
— Pot să te întreb de ce urăști atât de mult țestoasele?
— Sunt enervante. Toată lumea se preface că le iubește pentru că sunt pe cale de dispariție, dar sunt pline de microbi și fac caca peste tot. Eu prefer aricii‑de‑mare. Sunt neînțeleși și ignorați doar pentru că sunt puțin țepoși, iar țestoasele le fură toată atenția, dacă mă întrebi pe mine.
Supărarea lui pe țestoase e mult mai amuzantă decât ar fi cazul. Mă simt amețită, de parcă aș fi băut un shot din celebrele băuturi flambate ale lui Fabio. Stomacul îmi chiorăie la acest gând. Gata cu Fabio în vara asta! Noaptea aceea pare acum un vis febril.
— Da, e corect. Dar cam aiurea. Mai ai și alte nemulțumiri legate de animale, despre care ar trebui să știu? îl întreb.
— Sunt prea multe ca să le enumăr, dă el din cap. Delfinii, porumbeii, șobolanii, pisicile…
Îi acopăr gura cu mâna.
— Delfinii și pisicile? Nu știu dacă relația noastră va merge, îl tachinez, iar el mă mușcă ușor de pielea delicată a palmei.
— Ai citit vreodată cât de periculoși pot fi delfinii? Dacă vrei să te sperii, îți sugerez să cauți pe Google.
— Nici gând! Nu caut pe Google.
— Ai pisică? mă întreabă, amintindu‑mi cât de puțin știm unul despre celălalt.
Pare să‑mi citească gândurile, dar nu știe dacă am animale de companie. Dacă am avea timp la dispoziție…
— Mama mea urăște animalele, scutur eu din cap.
— Nu mă miră! încuviințează din cap.
— Și tatăl tău probabil că hrănește tot timpul pisicile fără stăpân.
Julián surâde într‑un fel care mă face să mă topesc.
— Da, le hrănește. E ridicol. Și câinii.
— Dar sunt și minunați.
— Probabil. Dar nu se întorc niciodată, iau ce au nevoie de la el și pleacă. La fel ca toți ceilalți, zice Julián și tonul lui devine serios, iar eu simt un gol în stomac.
Ca mama mea.”
