Fiicele mării, Eleanor Buchanan – fragment

Patru surori despărțite de împrejurări, un blestem care planează asupra familiei lor și o poveste care traversează generații și continente se află în centrul romanului Fiicele mării. Iris (traducere Anca Dumitrescu), semnat de Eleanor Buchanan.

Povestea începe în Scoția anului 1931, în sălbăticia peninsulei Skara, acolo unde Charles Blackmore răstoarnă câteva pietre verticale străvechi și atrage, fără să știe, un blestem asupra întregii sale familii. Odată cu pierderea averii, cele patru fiice ale sale sunt nevoite să părăsească locul pe care îl numeau acasă și să pornească pe drumuri diferite. Din vechea lor viață le rămân doar inelele moștenite de la mamă, ale căror pietre devin simbolul unei legături pe care nici distanța, nici trecerea timpului nu o pot șterge cu adevărat.

Iris, sora cea mare, își asumă misiunea de a găsi o cale de salvare pentru familie și pornește într-o călătorie care o va purta din Scoția până în Ceylon și apoi în Australia, în căutarea unui unchi care le-ar putea scăpa de sărăcie. De aici, povestea se deschide într-o amplă aventură de familie, întinsă pe mai multe generații și construită în jurul unor destine marcate de iubire, pierdere, secrete și moșteniri nevăzute.

De la peisajele scoțiene bătute de vânt și întinderile sălbatice ale Australiei până la Londra și Ceylon, Eleanor Buchanan își poartă personajele și cititorii prin epoci și locuri îndepărtate, împletind două fire narative desfășurate în perioade diferite.

Romanul a fost apreciat pentru atmosfera sa puternică și pentru amploarea poveștii, Kristin Harmel descriindu-l drept „o epopee magnifică și imersivă, care se întinde pe mai multe generații”, în timp ce Santa Montefiore remarcă frumusețea scriiturii lui Eleanor Buchanan, personajele vii și felul în care autoarea recreează locurile prin care își poartă eroinele. Mie îmi amintește de seria Cele șapte surori a Lucindei Riley, așa că abia aștept să-l citesc!

Fragment:

„Nuwara Eliya, iunie 1931

Înmormântarea lui Bertie a avut loc peste două zile.

— În clima asta…, a explicat Ariadne cu o grimasă.

Lord Carsington a venit din Colombo pentru a citi elogiul funerar. A vorbit despre cariera lui Bertie, ceea ce nu însemna mai nimic pentru Iris. Bertie pe care îl cunoscuse ea era neîndemânatic, generos și entuziast, mai degrabă încăpățânat decât strălucit. Prefera să și‑l amintească participând cu frenezie la jocurile de pe va­por. Era un dansator groaznic, dar își iubea surorile. Îi plăceau câinii, păsările și picnicurile.

Stătea în biserică lângă Ariadne, încă amorțită. As­cultându‑i pe englezii din jur cântând imnuri, vocile lor plutind peste lacul Gregory, Iris și‑a dat seama brusc de ciudățenia situației. Afară se întindea pădurea tropicală, dealurile luxuriante, păsările ciripeau, fluierau, țipau, insectele zumzăiau, dar înăuntru parcă se aflau într‑o biserică parohială de acasă. Știa că tatăl lui Bertie fusese preot. Toate acestea i‑ar fi fost foarte familiare.

Iris a privit cum Bertie era coborât în mormânt la mii de kilometri distanță de casa lui și s‑a simțit copleșită de tristețe.

— Ar trebui să ne întoarcem la Colombo cu Johnny, a spus Ariadne după slujbă în timp ce intrau în Hill Club.

Iris a fost de acord, pentru că nu se putea gândi la altceva.

— Tu, Guy? Vrei să vii cu noi, cu mașina? l‑a întrebat Ariadne.

— Mulțumesc, dar nu, mâine mă întâlnesc cu Markham.

Iris l‑a privit furioasă.

— Cum poți să te gândești acum la răzbunare?

— Nu e vorba de răzbunare.

Guy a strâns din dinți, făcând un efort evident de a‑și stăpâni nervii.

— Vreau doar ceea ce mi se cuvine. Asta nu s‑a schim­bat. Tu ce‑ai de gând să faci? Să stai și să te învinovățești pentru moartea lui Bertie? Cu ce le va ajuta asta pe suro­rile tale? a întrebat‑o pe Iris disprețuitor.

— Încetează, Guy! a intervenit Ariadne aspru, văzând‑o pe Iris tresărind la fiecare întrebare.

Guy a tras aer în piept și și‑a trecut mâna prin păr.

— Îmi cer scuze, toți suntem cu nervii întinși. O să vor­besc cu Markham și îți transmit ce‑a zis. E bine așa?

Iris a oftat.

— Și eu îmi cer scuze, a spus ea, adăugând, în timp ce Guy se întorcea să plece: Mulțumesc!

Drumul de întoarcere la Colombo a fost sumbru. Iris se uita pe geamul mașinii la ceața care plutea prin­tre dealuri, la sariurile viu colorate ce se ițeau dintre ar­borii de ceai, la elefanții care se mișcau greoi pe drum, dar nu găsea frumusețe în nimic din toate acestea. O ploaie torențială încărcase vegetația cu stropi uriași care picurau încet de pe frunze, iar din pământ se ridicau aburi. Șoseaua șerpuia printre zidurile impenetrabile de verdeață. Iris și‑a închipuit pădurea plină de animale sălbatice, maimuțe, insecte zgomotoase și șerpi, țipete bruște și foșnete inexplicabile și s‑a cutremurat la gândul unor ochi ce ar putea să‑i urmărească pe acești intruși străini în mașină.

Cât de mult tânjea după orizonturile deschise din Skara! După aerul curat și proaspăt, care nu era sufocat de căldură, de mirodenii și de parfumul greu al iasomiei și al orhideelor sălbatice.

Mâna i se îndrepta continuu spre degetul pe care purta mereu inelul de la mama sa, apoi o lăsa să‑i cadă inertă în poală. Renunțase la inel până când avea să re­facă montura opalului albastru și i se părea foarte ciudat să nu‑l mai poată atinge. O parte din ea îi ducea dorul, o parte din ea îl ura. Bertie își dăduse viața pentru el. Ar fi vrut să‑l arunce pe fereastră. Aproape că putea auzi reacția lui Guy Henderson dacă i‑ar fi spus așa ceva. Nu e vina inelului, și‑l imagina spunându‑i pe tonul lui aspru. Nu fi isterică! Nu poți arunca un inel atât de valoros din cauza unui accident.

În plus, îi plăcea inelul, și‑a amintit Iris. Îi aparținuse mamei sale și îi promisese Ameliei că îl va purta mereu.

Când s‑au întors, în sfârșit, la reședință, o aștepta o scrisoare de la Rose. A luat‑o de pe tăvița pentru corespondență și s‑a dus s‑o citească în camera ei.

Dragă Iris, trebuie să mă grăbesc, pentru că totul se în­tâmplă foarte repede. Mătușa Edith s‑a întors ieri. Lucrurile sunt foarte încurcate aici și mă tem că trebuie să‑ți spun că tata a devenit violent. Ieri a distrus sufrageria pentru că nu a găsit nimic de băut. Iris, mi‑e teamă. Nu vreau să cred că le‑ar face rău lui Lily și lui Daisy, dar parcă e posedat de un demon. Nu mai este el însuși și nu mi se pare că ele sunt în siguranță în acest moment.

Am discutat toate trei și, deocamdată, nu vedem o al­ternativă la refugiile pe care ni le‑a găsit mătușa Edith. Așa că Lily și Daisy vor merge la ea până când mătușa Bessy va veni și le va lua în America. Nu‑mi place deloc gândul că vor fi atât de departe, dar Lily va avea grijă de Daisy și știi cum e Daisy: va ajunge pe marile ecrane înainte să apucăm s‑o aducem înapoi acasă!

În ceea ce mă privește, mătușa Edith mi‑a oferit (mai de­grabă cu părere de rău) un cămin în Edinburgh. Încă nu i‑am spus că am propriile planuri. Ea nu are o părere prea bună despre familia tatei, dar eu voi încerca să‑l găsesc pe unchiul Percy în Egipt. Sunt sigură că el ne va ajuta, dacă unchiul Ralph nu poate, măcar de dragul mamei, dacă nu de dragul tatei. Nu am renunțat la tine, vorbim mereu despre tine și ne este foarte dor de tine. Vom păstra legătura și, de îndată ce îl vei găsi pe unchiul Ralph și el îți va da înapoi banii pe care îi datora lui mami, noi patru vom putea fi din nou împreună.

Îngrozită, Iris a lăsat scrisoarea să‑i cadă în poală și și‑a îngropat fața în palme. Era vestea de care se temuse. Nu putea s‑o învinovățească pe Rose, dar o îngrozea gân­dul că Lily și Daisy urmau să fie trimise atât de departe, cu o mătușă pe care abia dacă o cunoșteau! Surorile ei erau curajoase și își ascundeau adevăratele sentimente, pretinzând că totul este în regulă, dar cu siguranță erau speriate. Iar Rose, să plece singură în Egipt… Cum va ajunge până acolo? Era prea periculos! Trebuia să‑i trimită o telegramă în care să‑i spună să‑și scoată asta din cap.

A sărit în picioare agitată, dar, când s‑a uitat din nou la data scrisorii lui Rose, și‑a dat seama că era prea târziu. Probabil că deja plecaseră din Skara. Dacă ar fi putut ră­mâne împreună! Era numai vina ei! Nu ar fi trebuit să‑și lase surorile singure, s‑a mustrat Iris.

În timp ce se plimba de colo‑colo prin cameră, i‑a răsunat în minte vocea neplăcută a lui Guy Henderson.

Ce‑ai de gând să faci? Să stai și să te învinovățești pentru moartea lui Bertie? Cu ce le va ajuta asta pe surorile tale?

Era oribil din partea lui să se poarte atât de brutal cu ea. Dar măcar gândul la el a făcut‑o să se așeze din nou pe scaun și să gândească mai calm.”