O să încep această recenzie prin a spune că eu, de felul meu, sunt un cititor rapid. Îmi place să urmăresc firul poveștii, să văd cum evoluează personajele, încotro se îndreaptă intriga. Așa că rareori mă prind cărțile cu ritm lent, foarte contemplative, în care nu pare că se întâmplă mare lucru.
Prin urmare, nu mă așteptam să fiu atât de încântată de Livada de Marina Stepnova, o carte a cărei frumusețe tocmai în asta constă, în faptul că nu se grăbește nicăieri. Nici să ne spună ce s-a întâmplat mai departe, nici să ne arate prea curând evoluția personajelor, nici să le pună în conflict unele cu altele, nici să ne surprindă cu deznodământul.
La prima vedere, romanul pare să calce pe urmele marilor clasici ruși: sunt multe personaje, fiecare numit când cu numele, când cu patronimul, când cu porecla; există lungi digresiuni, descrieri minuțioase ale naturii, interes pentru psihologia umană și pentru relația dintre individ și societate. Totul pare familiar pentru cititorii lui Tolstoi și Dostoievski.
Și totuși, după ce înaintezi în roman, începi să ai senzația că Stepnova nu încearcă atât să imite literatura rusă clasică, cât să dialogheze cu ea, s-o aducă în modernitate.
De exemplu, lipsește aproape complet una dintre marile obsesii ale clasicilor ruși: Dumnezeu. Personajele nu se frământă dacă vor primi o pedeapsă divină, nu-și pun aproape niciodată problema mântuirii. Nu sunt măcinate de vinovăție în felul în care sunt Raskolnikov sau Ivan Karamazov. Mulți dintre ei nici măcar nu par interesați să-și justifice moral faptele. Lucrurile pur și simplu se întâmplă.
La fel de stranie este și logica după care funcționează lumea romanului. Evenimente profund improbabile sunt acceptate cu o naturalețe dezarmantă. Meisel apare aproape din senin și ajunge să preia rolul de tată pentru Tusia, fără ca nimeni să considere situația ciudată. Prințul se retrage la oraș. Meisel începe, practic, să conducă gospodăria familiei Boriatinski, iar toți acceptă noua ordine de parcă așa fusese dintotdeauna. Nu există explicații elaborate și nici nu cred că autoarea și-a dorit să ni le ofere.
Același lucru se întâmplă și cu personajele. În mod surprinzător, nu ajungem să le cunoaștem foarte bine lumea interioară, mai ales pe cea a femeilor. În schimb, bărbați precum Meisel sau Radovici primesc mult mai mult spațiu pentru reflecție. Uneori nici nu înțelegem de ce iau anumite decizii, dar am avut impresia că tocmai aceasta este miza romanului: oamenii nu trebuie explicați până la capăt.
Un alt lucru care m-a fascinat a fost felul în care Stepnova construiește moșia Anna și mi-a amintit imediat de Macondo al lui García Márquez. Este un spațiu aproape închis, pe alocuri magic, care pare să existe după propriile reguli. Nu prea intră nimeni și nu prea pleacă nimeni. Prințesa nu organizează baluri, nu primește vizite, iar timpul curge altfel decât în restul lumii.
Livada, care dă și titlul romanului, nu este doar un cadru natural în care are are loc acțiunea, ci este ea însăși un personaj. Respiră, rodește, înflorește, îmbătrânește odată cu oamenii. Marchează trecerea anotimpurilor și, implicit, a vieții. Mi s-a părut că este sufletul prințesei mutat în afara propriului corp. Atât timp cât livada există, există și ea. Când livada începe să dispară, dispare și sensul existenței ei. Pasajul de la final cu moartea prințesei este atât de frumos scris, încât mi-au dat lacrimile.
De altfel, timpul însuși funcționează într-un mod foarte neobișnuit. Autoarea oferă repere istorice concrete (epidemia de holeră din 1831 sau tentativa de asasinare a țarului Alexandru al II-lea din 1866), însă apoi sare înainte și înapoi prin biografiile personajelor cu o libertate uimitoare. Uneori aflăm chiar și cum vor muri personaje secundare sau când va ajunge calea ferată în regiunea Voronej. Naratorul pare să cunoască trecutul și viitorul în egală măsură, iar această perspectivă aproape atotștiutoare conferă romanului o frumusețe aparte.
Cel mai mult m-a impresionat, însă, felul în care Stepnova vorbește despre condiția femeii. Există un pasaj extraordinar în care explică faptul că, într-o lume în care fiecare era robul cuiva, femeile se aflau chiar mai jos decât ultima treaptă a acestei ierarhii. Mai prejos decât animalele, pentru că o vacă măcar producea lapte, pe când femeia era văzută doar ca instrument de reproducere.
Romanul abundă în astfel de observații tăioase, dar niciuna nu mi s-a părut mai puternică decât dialogul dintre Tusia și Meisel despre diferența dintre bărbați și femei.
Grăjdarii sunt bărbați. Bărbații pot să înjure. Câteodată. Foarte rar.
– Și eu de ce nu pot?
– Pentru că tu ești femeie. Și-așa te cred toți slabă și vrednică de milă.
– Cine mă crede așa?
– Toți.
– Toată lumea mă iubește. Nu e adevărat. Știu, simt.
– Nu-i așa, Tusia. Din păcate. Și când o să crești, o să fie mai rău. N-o să te iubească toată lumea. Și aproape nimănui s-o să-i fie milă de tine. Ești bogată. Dintr-o familie bună. O să fii mereu în văzul tuturor. Trebuie să fii ca toată lumea. O femeie nu poate să se piardă. Nu poate să fie vrednică de milă. Asta e mai rău decât moartea.
– Dar un bărbat poate?
– Bărbații mai au întotdeauna o șansă de a îndreptat ce s-a petrecut. De a spăla ofensa cu sânge. De a regla lucrurile. Un bărbat poate să schimbe părerea despre el. Să demonstreze că a devenit altul.
– Și o femeie?
– O femeie, nu.
Mi-a plăcut enorm și felul în care Stepnova construiește imaginile, astfel încât să-ți rămână în minte ca un tablou admirat într-un muzeu. Una dintre preferatele mele este metafora matrioșkăi:
„Casa cea mare o ascundea în ea pe cea mică, înăuntrul celei mici era o cămăruță, înăuntrul acestei cămăruțe ea însăși, și înăuntrul ei era viața – liniștită, de neoprit, explodând din interior.”
Stepnova reușește ceva foarte rar pentru genul acesta de literatură: să fie densă, fără să fie greoaie. Frazele au greutate, dar curg firesc și simți că fiecare paragraf este lucrat cu o atenție aproape obsesivă și că niciun detaliu nu este întâmplător.
Am auzit adesea cititori de literatură rusă spunând că marile romane trebuie citite de două ori: prima dată pentru a locui în lumea lor, iar a doua pentru a observa construcția, simbolurile și frumusețea frazelor. Nu cred că Livada respectă canoanele romanului rus clasic, dar cred că merită aceeași formă de lectură.
Livada este una dintre acele cărți care câștigă enorm la recitire pentru că, odată ce cunoști destinația poveștii, începi să observi ecouri, anticipări și motive recurente care, la prima lectură, păreau doar niște descrieri frumoase.
Pentru mine, Livada a fost una dintre acele cărți deosebite a căror experiență de lectură se continuă după ultima pagină. A rămas cu mine zile întregi, poate tocmai pentru că nu încearcă să ofere răspunsuri și nu explică totul până la capăt, ci îți lasă suficient spațiu încât să continui tu povestea în minte.
P.S. Se pare că, în ultima vreme, am o atracție față de cărțile care au câștigat un premiu Iasnaia Poliana. Livada a câștigat premiul Iasnaia Poliana – Alegerea cititorilor în 2021, iar Precum tigrii pe zăpadă de Juhea Kim a câștigat premiul Iasnaia Poliana – Literatură străină în 2024. Trebuie să caut mai multe romane premiate cu această distincție, întrucât par genul meu de lectură.
