Crescuți în puf. Discuții curajoase despre educația copiilor de Anca Nedelcu este un volum despre creșterea copiilor a cărui intenție, după cum spune autoarea este „să ne pună pe gânduri, să ne facă să reflectăm despre cum construim mai bine educația copiilor noștri. (…) Cartea de față refuză extremele și am ales această poziție pentru că știu că între copilul „luat la palme“ și cel „ținut în palme“ există o întreagă pedagogie a echilibrului și a discernământului, care merită scoasă la lumină.”
Protejați la fiecare pas, gratulați cu „Bravo, extraordinar!” pentru realizări mărunte, scutiți de frustrări și provocări, scuzați pentru că vor totul de-a gata, copiii „crescuți în puf“ sunt lipsiți de șansa (și de cadrele necesare) de a-și exersa autonomia, de a învăța din greșeli și de a-și cultiva perseverența și simțul răspunderii. Despre „educația-pernă“ și „școala-jilț“ este vorba în această carte dedicată părinților și profesorilor, deopotrivă. Profesor universitar la Facultatea de Psihologie și Științele Educației a Universității din București, Anca Nedelcu caută o cale de mijloc care evită răsfățul în exces, dar și rigiditatea educației axate pe obediență. Scrisă cu empatie și apel la cercetări științifice lămuritoare, cartea discută despre hiperprotecție și permisivitate, despre excesul de evaluări pozitive și nemeritate, dar și despre soluții concrete, precum fermitatea blândă, accentul pe roluri și relații, încurajarea perseverenței, dar și a jocului (în aer) liber – acestea fiind doar o parte din largul model al educației „cu ROST“.
ANCA NEDELCU este profesor universitar doctor la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București, prodecan și consultant educațional pentru foruri precum UNESCO, Banca Mondială, UNICEF sau Ministerul Educației. Este autoare a unor cărți de specialitate (despre managementul educațional ori despre învățarea interculturală), dar și a unui roman (Zăpezi de tei) și a unei cărți pentru copii (Genialii, scrisă împreună cu fiica ei), ambele apărute la Editura Trei.
Fragment:
14. Clopotul de sticlă nu e pentru copii. Temeri de adulți
Unul dintre avantajele de a fi de părinte este că poți face alături de copil lucruri pe care, altfel, ai fi fost reținut să le bifezi la maturitate; ți-ar fi greu să te afunzi în nisipul de la malul mării, construind efemere castele de nisip sticlos, să împovărezi leagănele din parcuri sau să te întinzi pe scaunul de la cinema, uitându-te la desene animate. Ei bine, eu am profitat de postura parentală și m-am delectat pe îndelete cu toate aceste lucruri, mai ales cu filmele pentru copii apărute pe perioada vârstei mici a fetei mele. Mi-a plăcut, ca și tuturor „prințeselor“ din sala de cinema în care poposisem, povestea încâlcită a lui Rapunzel, cea crescută în turnul mamei Gothel, care „știe cel mai bine“ riscul pericolelor din lumea exterioară sau cea a Elsei care nu iese „afară, la zăpadă“. Ambele personaje erau ținute în turnuri de izolare de adulți care le voiau binele… M-am gândit atunci la toate poveștile copiilor crescuți în bule de grijă, de la cele ale diferitelor frumoase adormite, la cele reale, ale vieții noastre de azi. Și ca o dovadă că am văzut, totuși, desene animate cu ochi de adult-profesor, m-am dus cu gândul la o altă copilărie, literară de data aceasta, una apăsată, prinsă între așteptări și frici, cea a personajul Sylviei Plath din cartea Clopotul de sticlă: Ester Greenwood. O altă poveste de viață trăită sub un recipient transparent de tensiune.
Sigur, mi-am explicat, e firesc ca oamenii să protejeze ceea ce consideră fragil și valoros. De aceea au apărut clopotele de sticlă, fie că erau folosite să ferească plantele tinere de frig și dăunători, fie că protejau artefactele rare de praful din muzee, pentru a conserva obiecte de colecție. În toate aceste ipostaze, clopotul de sticlă răspunde nevoii de a păstra intact ceva ce, fără protecție, ar putea fi alterat sau distrus. Asigură un spațiu menit să apere, dar care, în același timp, izolează, pune „un exponat“ într-o poziție de segregare, departe de curenți de aer destabilizanți, dar și de brizele domoale care ar ajuta creșterea. Asta face acest obiect. Dar, cum este când punem copiii sub răceala unui clopot simbolic de sticlă? Cum devine acesta o metaforă pentru un mod de a trăi? Ce arată despre noi? Că ne e teamă să scoatem copiii în viața reală, să-i lăsăm să respire liber? Ce se întâmplă cu dezvoltarea unui minor când aerul pe care îl primește e mereu filtrat, controlat, sterilizat de cei din jur? Este o opțiune pentru siguranța copilului sau pentru controlul anxietății adulților? Iată deja o grămadă de întrebări de studiat pe mai departe.
Folia cu bule de aer și cultura siguranței excesive
O veritabilă cultură a precauției, dacă nu chiar a fricii, s-a așezat printre noi, vizibilă cu ochiul liber, peste tot — acasă, la școală, în excursii. O vedem în locurile de joacă goale din curtea grădinițelor, în supravegherea obsesivă a fiecărui pas pe care îl face copilul, în lumea plină de camere video în fiecare clasă, în lungul — și inutilul — șir de „ai grijă!“ care înlocuiește încurajarea explorării. Simțim această tensiune în refuzul părinților de a-și lăsa copiii să meargă singuri la școală, în teama că o intenție nevinovată de cățărare într-un copac — pitic, dar viguros — se poate transforma într-o urgență medicală. O vedem în acțiunile copiilor aflate mereu sub ochiul vigilent al unui adult, încărcate de activități structurate și programate, menite să le asigure siguranță și stimulare constantă (dar predictibilă), în reacțiile în fața unor conflictele minore între copii, tratate ca traume. Toate în doze prea mari de panică și temere.
Lukianoff și Haidt (2018) etichetau această situație cu un termen englezesc: „safetyism“ (să forțăm oare o traducere năstrușnică a acestui englezism cu „siguranțism“?), adică un exces de preocupare pentru securitatea copiilor, o sacralizare a protecției, în detrimentul altor aspecte importante, cum ar fi libertatea de exprimare sau dezvoltarea personală. Această ideologie educațională vorbește despre evitarea oricărei traume, de ferirea copiilor de contactul cu situații și idei incomode, etichetate ca „nocive“ sau „toxice“.
Alte voci folosesc adesea metafora foliei de protecție cu bule de aer — da, aceea pe care mai toți o strivim între degete, ca exercițiu de relaxare ludică — , pentru a descrie această situație a culturii fricii. „Simbolul epocii noastre nu mai este crescutul copiilor într-un balon — care are, totuși, un anumit farmec science-fiction — , ci banalul plastic cu bule de aer în care îi împachetăm. În loc să-i pregătim pentru zgârieturile, loviturile și vânătăile inevitabile ale creșterii, insistăm să-i înfășăm în folie. Această mentalitate pornește de la presupunerea că aceștia sunt atât de fragili și ușor de rănit, încât trebuie izolați de… viață“ (Sykes, 2007).
Robin Berman întărește la rândul său această perspectivă: „Bunele noastre intenții s-au transformat în intruziune, hiperîngrijorare și într-o uriașă folie cu bule de protecție. Răsfoiți un catalog pentru bebeluși și priviți echipamentele vândute pentru a «securiza» cursul natural al dezvoltării copilului: genunchiere, căști de protecție și altele asemenea. Am uitat oare că micuții vin «asamblați din fabrică»? Creierul lor are căști de apărare naturale numite cranii. Corpurile lor au multă protecție suplimentară sub forma coapselor dolofane și adorabile. Când cad, sunt acoperiți. Nu-i așa că natura e ingenioasă? Desigur, pe măsură ce copilul crește și începe să urce pe biciclete sau skateboard, căștile devin necesare. Dar nu vă îngrijorați pentru câteva zgârieturi, acestea îi învață cum să facă față durerii inevitabile a vieții“ (Berman, 2015).
E bine, așadar, să ni se amintească din când în când că miracolul numit viață nu poate fi complet securizat, până la ultima zgârietură. Iar copiii au, cum s-ar spune, protecția la purtător, și anume un corp pregătit să învețe prin încercare, o minte curioasă și o capacitate naturală de adaptare.
Faptul că uităm adesea acest lucru este demonstrat de o multitudine de exemple. De pildă, Charles Sykes, ne vorbește despre „o școală din Santa Monica, California, care a interzis jocul «de-a v-ați ascunselea», explicând că «în această activitate există o victimă, ceea ce creează o problemă la nivelul stimei de sine»“ (Sykes, 2007). Apoi, ne prezintă una din alternativele posibile la acest tip de activitate, întâlnită într-o altă școală reală: „Ce ziceți de copiii care fac jonglerii? Chiar și aici, se consideră că psihicul fragil riscă trauma bilelor scăpate pe jos. Așa că, nicio problemă: vor face jonglerie cu eșarfe. Mingile cad repede și te pot lovi în față. Eșarfele sunt moi, neamenințătoare și plutesc lent“. Deci vorbim, iată, de copilăria din puful eșarfelor de mătase.
În același spirit, Helene Guldberg menționează o unitate educațională, Hampden Gurney School, din vestul Londrei, câștigătoarea unui premiu pentru arhitectura sa inovatoare care a eliminat total celebra „curte a școlii“ din peisaj, odată cu toate riscurile și… avantajele aferente. „Din exterior, clădirea seamănă mai degrabă cu un sediu de birouri de lux decât cu o instituție educațională. Nu există o curte de joacă convențională. În schimb, fiecare dintre cele șase etaje — câte unul pentru fiecare nivel de vârstă — are o platformă de joacă din cauciuc. Profesorii pot astfel să se asigure că elevii din aceeași grupă de vârstă sunt împreună, izolați de suprafețe dure și de contactul cu alți copii. Ni se spune că acest lucru a redus dramatic numărul accidentelor. Dar cu ce preț?“ (Guldberg, 2009).
Și, în finalul acestor enumerări de opinii și exemple, Sykes adaugă concluziv, citându-l pe Jonathan Yardley: „Un copil cu o boală rară poate fi nevoit să trăiască într-o bulă, dar a pune întregul sistem de învățământ și o întreagă lume educațională într-una se apropie de nebunie. Și totuși, exact asta s-a întâmplat“ (Sykes, 2007).
