M-am bucurat foarte mult că am reușit să stau de vorbă 15 minute cu scriitoarea norvegiană Maja Lunde la Nod Festival de la Brașov pentru că a fost o discuție care m-a inspirat mult. Cred că are extrem de multe lucruri fascinante de spus și nu doar despre romanele ei, ci și despre subiectele care o preocupă: criza climatică, educația copiilor și teatrul.
Maja Lunde a publicat până acum cinci romane pentru adulți, mai multe cărți pentru copii și o carte de non-ficțiune. Cărțile pentru adulți sunt publicate în România de editura Humanitas (Istoria albinelor în traducerea Sandei Tomescu Baciu și Ultimii cai de stepă, Istoria apelor, Visând la un copac și Stop-cadru în traducerea Ivonei Berceanu) iar una dintre cărțile pentru copii de editura Arthur (Sora de zăpadă, traducere de Simina Răchițeanu).
1. Cum s-a schimbat felul în care priveați scrisul la începutul carierei și cum îl priviți acum? Ați început să scrieți cărți pentru copii și scenarii pentru televiziune și film, iar acum scrieți și pentru teatru. Ce vă atrage la această nouă formă de scriere și ce visuri mai aveți pentru parcursul dumneavoastră ca scriitoare?
Este o întrebare dificilă. Am început să scriu cărți pentru copii și scenarii pentru televiziune și film și încă fac acest lucru. Acum am început să scriu și dramaturgie, ceea ce este ceva nou pentru mine și îmi place foarte mult, pentru că iubesc teatrul. Motivul pentru care îmi place atât de mult teatrul este că se întâmplă aici, în prezent, este viu și are loc o singură dată. Este opusul rețelelor sociale, opusul ecranelor, al derulării continue. Ești într-o încăpere, împreună cu alți oameni, iar spectacolul se întâmplă o singură dată, în acel fel. Este ceva unic.
Merg foarte mult teatru și îmi place enorm. Așa că, probabil, visul meu este să continui să scriu, să am timpul necesar pentru a scrie poveștile pe care le am în minte și, în același timp, să pot face lucruri noi, cum ar fi să scriu scenarii de teatru.
2. Aveți ceea ce numiți un „nucleu optimist” și preferați să priviți înainte decât înapoi. Este această capacitate de a merge mai departe ceva ce ați avut dintotdeauna sau ați învățat-o de-a lungul carierei?
Da, am un nucleu optimist și mă pricep să privesc înainte, nu înapoi, așa că nu rămân prea mult blocată atunci când se întâmplă lucruri neplăcute, cum ar fi să primesc recenzii negative. Activititatea mea principală este să scriu, așa că sunt întotdeauna mai preocupată de ceea ce scriu în acel moment și mai puțin asupra contextului.
Continui să merg înainte și să fac ceea ce fac, să scriu ceea ce am nevoie eu să scriu. Pentru mine, despre asta este vorba: scriu poveștile pe care simt că trebuie să le scriu, povești care evoluează în mintea mea, și încerc să fiu fidelă poveștii, fidelă personajelor.
3. Cât de mult contează pentru dumneavoastră premiile, recenziile bune sau cifrele de vânzări?
Din nou, atunci când scriu, încerc să rămân concentrată asupra poveștii, asupra personajelor și să nu mă gândesc prea mult la cititori. Sigur că premiile, recenziile bune, cifrele mari de vânzări sau orice altceva de acest fel mă pot face recunoscătoare. Dar sunt cel mai fericită atunci când sunt „în flux”, când scriu și când, la ora patru după-amiaza, ridic privirea de la computer și știu că în ziua aceea am scris ceva de care sunt cu adevărat mulțumită.
4. Ați făcut foarte multă cercetare pentru tetralogia climatică și ați descoperit tematici despre care știați foarte puțin. Cum v-a schimbat această documentare felul în care priviți criza climatică și relația noastră cu natura?
A trebuit să fac foarte multă cercetare pentru aceste romane și am învățat enorm despre lucruri pe care înainte nu le cunoșteam aproape deloc. Nu știam nimic despre albine, despre cai, despre Mongolia sau despre Rusia.
Așa că am acumulat foarte multe cunoștințe, iar uneori acest lucru poate face lucrurile mai dificile, pentru că știi că această criză este deja aici și nu ceva ce se întrevede la orizont. N-am reușit să stopăm încălzirea globală, așa că ne îndreptăm spre o planetă și mai caldă și va fi foarte greu. Cred că uneori acest lucru mă poate face să devin amorțită.
Dar ceea ce îmi dă speranță este faptul că, în Norvegia, ne-am schimbat relația cu tehnologia. În ultimii trei ani am fost înconjurată de activiști care lucrează în domeniul tehnologiei. Am scris o carte de non-ficțiune despre copii și ecrane, iar mesajul meu este că este prea mult. Recent, copiii din Norvegia au petrecut mai mult timp online decât copiii din oricare altă țară europeană. Nivelul copiilor care se joacă afară s-a înjumătățit din 2015.
Așa că această tendință pe care o vedem în restul lumii a lovit destul de puternic și Norvegia și avem multe probleme drept consecință: sănătatea psihică se deteriorează, capacitatea de a citi se înrăutățește, iar rezultatele PISA au fost un dezastru.
Trebuie să facem ceva. Am început cu adevărat să înțelegem felul în care tehnologia ne afectează negativ și am început să privim lucrurile altfel. Politicienii din Norvegia fac acum destul de multe lucruri în această direcție. Scot ecranele din școli și readuc cărțile, vorbesc mai mult despre nevoia copiilor de a ieși afară, de a se juca și de a face activitate fizică.
Vorbim despre reglementarea rețelelor sociale, despre stabilirea unei limite de vârstă pentru accesul la acestea și despre faptul că trebuie să controlăm marile companii de tehnologie într-un mod complet diferit de cel în care am făcut-o până acum.
Așa că acest lucru îmi dă, de fapt, speranță. Dacă putem lucra împreună, putem realiza foarte multe într-un timp foarte scurt.
5. Vorbiți despre nevoia de a discuta nu doar despre criza climatică, ci mai ales despre natură și despre lucrurile mici din jurul nostru. De ce credeți că avem nevoie, înainte de toate, să ne reconstruim legătura afectivă cu natura? Poate iubirea pentru natură să fie un motor mai puternic al schimbării decât frica de catastrofă?
Cred că nu ar trebui să vorbim mai puțin despre criza climatică, ci ar trebui să vorbim mai mult despre natură, despre toate lucrurile mici din natură. Pentru că, în fond, totul se reduce la faptul că noi facem parte din natură. Nu suntem separați de natură. Trebuie să vorbim mai mult despre iubirea pentru natură.
Și cu toții putem face lucruri mici pentru mediul în care trăim. Trebuie să învățăm să ne reconstruim legătura cu natura, să ne reconectăm cu ea. Iar prin iubirea pentru natură putem deveni mai motivați să facem ceva, pentru că schimbarea este alcătuită din toate aceste alegeri mici.
6. Spuneți că, atunci când scrieți, nu vă gândiți prea mult la cititor și că nu faceți alegeri deliberate pentru a-i provoca o anumită reacție. Cum găsiți atunci echilibrul dintre ceea ce are nevoie povestea și ceea ce poate suporta cititorul?
Cum ziceam, nu mă gândesc prea mult la cititor. Încerc să fiu fidelă personajelor mele. Nu fac alegeri deliberate. Atunci când sunt în flux, povestea se dezvoltă pur și simplu. Am senzația că povestea mă alege pe mine, nu că o aleg eu pe ea.
Asta se poate întâmpla destul de des atunci când scriu și atunci scrisul devine magic. Simt că povestea pur și simplu se dezvoltă singură, iar eu sunt acolo doar încercând să o transcriu cât de repede pot.
7. În Stop-cadru, ideea nemuririi devine, de fapt, o modalitate de a vă confrunta cu propria frică de moarte. Ați început să scrieți cartea când aveați 40 de ani. Ce s-a întâmplat în acel moment al vieții dumneavoastră și de ce ați simțit nevoia să vă împrietenți cu ideea de moarte prin intermediul acestei povești?
Cartea asta a fost criza mea existențială de la 40 de ani când începusem să realizez că mi-am trăit deja jumătate din viață. Am scris-o și apoi am pus-o deoparte, pentru că am vrut să scriu următoarele trei romane din tetralogie. Pentru mine, a fost un mod de a mă împrieteni cu moartea, de a lupta cu acele gânduri sumbre care au apărut brusc când am împlinit 40 de ani și să mă gândesc dacă ar fi mai bine dacă am putea trăi aici pentru totdeauna. Și am concluzionat că nu, nu ar fi mai bine. Dacă ni s-ar da tot timpul din lume, am înnebuni. Eternitatea este un gând atât de copleșitor. Moartea îi dă vieții un cadru.
Și există multe lucruri pe care le facem în viață din această dorință de a vrea să trăim veșnic. Încercăm să oprim timpul cu aparatele noastre foto și asta facem și pe rețelele sociale. Încercăm să oprim îmbătrânirea fizică, mai ales femeile, încercăm să oprim dezvoltarea noastră biologică naturală încercând să arătăm mai tinere decât suntem.
Facem toate aceste lucruri pentru că nu ne dăm seama că suntem natură. Facem parte din natură, iar lucrul firesc este să murim și să renaștem sub forma unei alte specii. Pentru că nu dispari, te transformi în altceva. Din țărână în țărână, știi?
8. Scrieți despre schimbările climatice și despre relația dintre oameni și natură, dar spuneți că, în fond, nu porniți de la o temă pe care decideți să o abordați, ci de la povești și personaje care apar aproape singure. Cum s-a întâmplat acest lucru în cazul tetralogiei? Ați pornit cu intenția de a scrie patru cărți despre natură sau tema s-a construit pe parcurs?
Când am început să scriu Istoria albinelor, credeam că va fi un roman de sine stătător. Dar toate aceste povești au început să-mi apară în minte și am început să învăț tot felul de lucruri. De exemplu, caii din cel de-al treilea roman. Le-am descoperit povestea în Franța, în 2015, înainte ca Istoria albinelor să fi fost măcar publicată. Atunci i-am spus soțului meu: „Aceasta va fi următoarea mea carte.”
Aveam toate aceste povești și știam că trebuie să scriu mai mult despre acest subiect, despre om și natură.
9. Ați scris atât pentru copii, cât și pentru adulți și spuneți că, pentru dumneavoastră, procesul de scriere este în esență același: găsiți personajul, vocea lui și încercați să vedeți lumea prin ochii săi. Se schimbă totuși ceva în dumneavoastră atunci când intrați în mintea unui copil?
Nu, nu cred. Pentru mine, procesul de scriere este același. Este vorba despre găsirea personajului, găsirea tonului potrivit, ajungerea la acel personaj și cunoașterea lui sau a ei, apoi despre a fi în interiorul personajului. Iar dacă este un copil, încerc să gândesc precum un copil și să văd lumea prin ochii lui.
