Dacă nu era nevoie să citesc Ultima provocare de Adina Rosetti acum mai repede pentru evenimentul de lansare, cred că ratam pe moment o bijuterie de carte, care ar fi fost perfectă pentru pus în pachetul de premiu sau cărți de vacanță pentru copiii de clasele 6-8 dacă apucam eu să pun articolul înainte de finalul anului școlar. Dar nu-i bai, că aveți toată vara la dispoziție să le-o dați s-o citească.
Daca aveți copii care încă n-au ajuns în infama clasă a șaptea, probabil nu știți că chiar și în opinia specialiștilor (și nu doar in România) clasa a șaptea este cea mai grea din viața unui copil. Atunci au loc cele mai multe schimbări interioare, au loc diverse reorganizări în viața lor socială pe măsură ce unii pășesc mai rapid în pubertate, iar alții mai lent, începe să apară amenințarea Evaluarii Naționale, școala e grea, încărcată si frustrantă (materia de cl 7 chiar e grea și se face într-un ritm foarte rapid pentru a acoperi programa) și încep primele uși trântite, nevoia de intimitate, retragerea afecțiunii fizice față de părinți și senzația că nu se mai regăsesc în propriul corp.
Tocmai de aceea o carte precum a Adinei, care tratează fix lucrurile astea, este atât de binevenită: pe de o parte pentru copii, pentru că îi face să se simtă înțeleși și, pe de altă parte, pentru părinți pentru că îi ajută să înțeleagă. Sunt puține cărțile pentru copii (și mai ales la noi) care să se adreseze în egală măsură și părinților și copiilor și cred că „Ultima provocare” oferă calea spre un dialog între aceștia, care să-i ajute să coopereze și să înțeleagă că, la finalul zilei, scopul lor este același: sănătatea fizică, emoțională și mentală a copilului.
În cartea asta, Adina a încercat mai multe tipologii de părinți (și mai permisivi, și mai stricți, și mai obsedați de munca lor sau nevoiți să muncească mult și care pun multă presiune pe copii, dar și care nu) însă așa cum sunt ei uneori, toti părinții par să vrea bunăstarea copiilor lor, doar că nu știu cum să mai comunice cu ei.
Copiii (indiferent de tipologie – sportivul, artista, „ciudatul”, populara) par să deteste școala în aceeași măsură, să se simtă la fel de inadaptati și de singuri, neînțeleși de cei din jur, dar neînțelegându-se nici ei pe ei înșiși și căutând validare sau apartenență uneori în locurile greșite.
Adina este extraordinar de bine documentată despre viețile copiilor, mie niciun dialog nu mi s-a părut „cringe” sau forțat să imite potențiale conversații între copii. Înțeleg din postările ei din social media și din mulțumirile de la finalul cărții că au ajutat-o atât copiii ei cu informații și feedback, cât și copiii cu care lucrează în cadrul atelierelor ei de scriere.
M-am atașat, pe rând, de toate personajele: de Alex, pasionatul de fotbal, care vorbește numai despre fotbal și nu-l mai interesează nimic altceva – de altfel, cartea e presărată cu informații din fotbal, deci daca aveți acasă un băiat de 12-14 ani pasionat de fotbal, s-ar putea să-i placă cartea. Alex are două surori cu care se ceartă constant și doi părinți prezenți și implicați in viața lui. Dacă am reținut bine, cred că la un moment dat altcineva spune că Alex are cea mai bună sau mai normală familie și se simte că Alex, în ciuda frământărilor lui, este cel mai echilibrat dintre toți. De altfel, familia lui este cea la care apelează grupul de copii la necaz, iar asta spune multe despre cât de important e să ai o relație deschisă, bazată pe comunicare, cu copiii.
Mara este fiica unei mame văduve, o profesoară de engleza cu frustrări și regrete legate de cariera profesională și suferind pe interior, care o împinge de la spate pe Mara spre o cariera „serioasă”, nu spre artă. Este foarte severă și cu principii care o fac pe Mara să nu se integreze bine in noul grup de prietene după transferul de la o școală privata la una de stat. Aveți ce învăța și de la ea și anume că principiile sunt bune, dar că uneori e nevoie să faci concesii și să asculți și ce vrea copilul în loc să te ții cu dinții de ce vrei tu.
Ezra este copilul făcut ping-pong de părinții divorțați, fără să fie cu adevărat atenți la nevoile lui. Merge la terapie, unde trage de timp vorbind despre dinozauri, extincția unor lumi anterioare și pasărea Dodo, doar ca să nu spună cu adevărat cum se simte. La Ezra nu am înțeles daca info dumping-ul este un mod de a divaga de la subiect sau este semn de neurodivergență, Adina a navigat atât de delicat acest subiect că nu poți spune 100% dacă-i una sau alta. Părinții lui Ezra îl iubeau și voiau tot ce era mai bun pentru el, dar nu-i acordau suficient timp pentru a-l asculta si a-l înțelege, se frustrau ușor de felul lui de a fi și îl pasau de la unul la altul, certându-se, fără să înțeleagă cât de tare îl afectează pe el aceste lucruri.
Erika este fata populară care le are pe toate, dornică să se remarce și să fie lăudată de părinții aparent neimplicați. Ea știe că greșește atunci când se poarta urât cu alții, dar continuă totuși să facă asta. Relația Erikăi cu părinții pare superficială și aici se atinge un pic subiectul prieteniei părinte-copil care estompează limitele unei relații sănătoase părinte copil, confundând cele două roluri. Fac o pauza aici să menționez ceva ce i-a spus Elizei o terapeută când Eliza a spus că mama e cea mai buna prietenă a ei: și mamă cine îți e? E bine să fii și prieten(ă) cu copilul, dar ideal e să ne păstrăm foarte bine ancorați în rolul de părinte.
Interesant e cum fiecare dintre acești pre-adolescenți are câte o pasiune, un interes care devine la un moment dat un mecanism de coping: Alex cu fotbalul, Mara cu desenul, Ezra cu muzica și dinozaurii, Erika cu machiajele și hainele. Mecanismele de coping sunt foarte importante pentru copii, pentru că-i ajută să stea cu ei înșiși și să caute metode de a se auto-regla emoțional. Și e important pentru noi, părinții, să știm care sunt aceste mecanisme și să-i lăsăm să le folosească daca au nevoie, în loc sa-i cicălim sau să-i pedepsim să mai lase desenul si să pună mâna pe matematică, să scoată căștile din urechi sau să aibă mai multa grijă la note și mai puțin la bătut mingea.
Cartea asta arată cât de important e să le rămânem aproape copiilor chiar si atunci cand ei par că nu ne mai vor, dar și cât de important e să-i supraveghem cu atenție în continuare, pentru că uneori iau decizii greșite sau se lasă atrași în activități nepotrivite. E important să menținem mereu canalul de comunicare deschis și să știe permanent că pot veni la noi să discute despre orice îi frământă.
E un roman pentru copii care trebuie musai citit de părinți daca vor sa înțeleagă un pic mai bine ce se petrece în capul si in mintea unui copil cu un picior în copilărie (care încă visează la jocurile pline de haz, creativitate si imaginație din clasa a doua) și cu unul in adolescență (când intervin primul lor examen important, interacțiunea cu sexul opus, conflictele cu familia sau destrămarea unor prietenii cu oameni cu care simt că nu mai au nimic în comun).
Lansarea a fost una minunată, plină de emoție și chiar de lacrimi atunci când Adina a citit un pasaj din carte. Intervenția copiilor de la Atelierul de scriere creativă al Adinei, care au jucat rolul câte unui personaj, a fost uluitoare, fiecare lecturând câte un pasaj care reda chintesența acelui personaj.
Vă las și un citat care mi-a plăcut foarte mult:
„Începutul unei conversații e întotdeauna un pic cringe când nu te-ai mai văzut de mult cu persoana cu care erai prieten în copilărie. Atunci era atât de simplu să intri-n vorbă și să-ncepi să te joci! Era suficient să existe o jucărie sau o groapă cu nisip sau pur și simplu un băț, care devenea pe dată centrul preocupărilor comune. Vrei să fim prieteni? Cea mai simplă și firească întrebare din lume și nimănui nu-i era frică de un posibil refuz, pentru că… de ce n-ai vrea să fii prieten cu cineva care are o minge sau o păpușă sau un băț? Apoi lucrurile se complică pe negândite, apar atât de multe lucruri de care trebuie să ții cont, un soi de stânjeneală bizară care te-mpiedică să spui ce-ai în minte și-ți îngreunează orice început de conversație.”
Vă invit să citiți și un interviu pe care i l-am luat Adinei Rosetti în 2019 când a apărut primul volum din Cronicile Domnișoarei Poimâine.
