La fiecare FILIT cred că există una sau două seri care sunt memorabile, care rămân în mintea publicului pentru multă vreme și care continuă să te tulbure și la luni de zile după aceea. Una dintre cele de anul ăsta a fost cea cu Junot Diaz, scriitor de origine dominicană, câștigător al Premiului Pulitzer în 2008 pentru romanul „Scurta și minunata viață a lui Oscar Wao” (publicat în România la editura Polirom, trad. Daniela Rogobete).
Ce a făcut această seară specială a fost felul în care Junot Diaz a răspuns întrebărilor lui Marius Chivu, cu mult umor despre lucruri triste, dar și cu multă onestitate. Diaz ne-a dezvăluit părți din sufletul lui, pe care cu siguranță le-a mai dezgolit și altă dată, dar noi, în sală, ne-am simțit de parcă eram, pentru prima oară, martorii unici ai acelei confesiuni.
Puterea unei cărți care întinde mâna în întuneric
„Marea putere a literaturii este că o carte își întinde mâna în întuneric și nu știe cine o va apuca.” Această imagine, simplă și tulburătoare, a devenit un fir roșu al discuției. Pentru Díaz, scrisul nu este un act de control, ci unul de credință: o punte fragilă între solitudinea autorului și cea a cititorului.
„Întotdeauna mi-a plăcut să fiu lăsat pe dinafară. Iubesc sentimentul de FOMO!”
„Povestirile scurte sunt anticonsolatorii.”
Junot Díaz s-a declarat un apărător pasionat al prozei scurte:
„Sunt devotat povestirilor. Cred profund în puterea lor, pentru că viața reală nu oferă niciun fel de consolare. Romanele oferă consolare, oferă un final. Povestirile, în schimb, sunt anticonsolatorii, sunt antologii de iubiri și prietenii care ne alunecă printre degete. Nu-mi pot imagina o formă literară mai adevărată decât aceasta.”
În România avem publicate volumele de povestiri Sufocare și Uite-așa o pierzi la editura Black Button Books, ambele în traducerea Danielei Rogobete.
„Reprezentarea nu înseamnă aprobare.”
Autorul romanelor și povestirilor despre comunitatea dominicană din Statele Unite a vorbit despre masculinitatea toxică și trauma colectivă, teme recurente în opera sa.
„Faptul că scrii despre un personaj într-un anumit fel nu înseamnă că ești de acord cu el. Reprezentarea nu înseamnă aprobare.”
Și totuși, există tăceri pe care nici literatura nu le poate sparge:
„Sunt lucruri pe care nici măcar scriitorii nu le pot aduce în discursul public. Lucruri nespuse, dar neuitate, traume de familie sau traume colective.”
Depresie, eșec și paradoxul succesului
„Sunt un stereotip,” a spus Díaz cu o sinceritate dezarmantă. „Sunt unul dintre acei artiști care suferă de depresie.”
A vorbit despre eșec și despre ironia succesului:
„Cea mai mare carte a mea a fost un eșec. Nimănui nu i-a plăcut, nimeni n-a cumpărat-o. Apoi am primit un premiu și brusc tuturor a început să le placă. Dar eu sunt un om depresiv, așa că succesul e ceva care nu mă motivează.”
Cu modestie, s-a descris ca „portarul unei echipe”: „Sunt scriitori care scriu mult și repede [nota mea: ei sunt jucătorii de teren]. Eu sunt, mai degrabă, ca portarul [atent, pe fază, dar rar în centrul acțiunii].”
Despre scris, disciplină și învățare
Întrebat dacă scrisul se învață, Díaz a răspuns cu o convingere fermă: DA!
„Poți învăța muzica, poți învăța baletul, de ce n-ai putea învăța și scrisul? Există această credință că artistul e un primitiv, că tot ce face vine din interiorul lui, fără reguli, fără modele. E o gândire învechită.”
Lectura, spune el, este o formă de antrenament:
„A deveni un cititor mai bun e ca antrenarea unui mușchi. Am devenit un cititor puternic nu pentru că am citit ce-mi plăcea, ci pentru că am citit în afara gusturilor mele.”
„Avem nevoie de cărți. Cu cât mai multe, cu atât mai bine!”
În final, Junot Díaz a vorbit despre viitorul traducerilor și riscul pe care îl aduce inteligența artificială:
„Pe traducători îi așteaptă vremuri grele. Editorii se vor uita la cei trei lei pe care îi dau traducătorilor și vor vrea să-i economisească făcând o traducere proastă cu inteligență artificială.”
Și a încheiat cu o declarație de credință simplă, dar profundă:
„Avem nevoie de cărți. Cu cât mai multe, cu atât mai bine.”
Alte articole din seria despre FILIT 2025:
Judith Poznan despre auto-ficțiunea ca terapie
Tracy Chevalier în dialog cu Ioana Bâldea-Constantinescu
