Am ajuns aproape spontan la evenimentul Florinei Vîrnă de la FILIT 2025, un dialog cu tânăra scriitoare berlineză Judith Poznan. Cartea lui Judith, „Adună-te!” este o auto-ficțiune despre viața post-divorț a unei mame cu copil mic, și este publicată la editura Lebăda Neagră în traducerea Andreei Scrumeda.
A fost un eveniment incredibil de frumos, de cald, de emoționant, cu mult prea puțină lume față de ce-ar fi meritat. N-a fost doar despre cărți, ci și despre vulnerabilitate, fragilitate și forță feminină, renaștere și mecanisme de coping în situații dificile.
Florina Vîrnă a descris volumul ca pe „o carte terapeutică, un ghid extraordinar pentru mamele care trec prin divorț”, o mărturie care nu doar că vindecă, dar și normalizează trăiri pe care multe femei nu îndrăznesc să le rostească.
De la experiență la carte
În cadrul discuției, Judith a mărturisit că nevoia de a împărtăși această poveste s-a conturat încă din prima ei carte, Nice View / Erste Aussicht, scrisă în timpul unei crize de cuplu. În acel volum, ficțiunea trăda deja inevitabilul: tensiunile care anunțau despărțirea reală.
„Cărțile mele sunt auto-ficțiuni. Iar în Adună-te nu am vrut doar să povestesc ruptura, ci mai ales cum te reconstruiești după ea. Cum te întorci la viața ta.”
Despărțirea nu a surprins-o complet, căci semnele existau de mult, chiar dacă viața de zi cu zi continua mecanic: „Simți că totul se prăbușește în jurul tău și tu doar prepari cina.”
Rușinea de după divorț
Judith a vorbit despre un sentiment prezent în multe mame divorțate: rușinea, uneori auto-impusă, alteori amplificată de societate.
„Te lupți cu ideea că n-ai fost suficient de bună pentru partener. Când ai un copil, trebuie să afișezi curaj inclusiv când nu îl simți. Un grup de suport ar fi de mare ajutor.”
Florina a adus în discuție stigma mamelor singure din România, unde izolarea socială devine o realitate dureroasă: prietene care te evită, priviri care judecă, o comunitate care încă privește divorțul ca pe o „greșeală”.
Cum se vede mama singură în Germania?
Experiența lui Judith arată că Germania stă puțin diferit, însă nu lipsită de provocări. Ea și partenerul s-au despărțit când copilul era la grădiniță, și erau primul cuplu divorțat din grup. Ani mai târziu, lucrurile s-au mai nuanțat: „Acum, când copilul e în clasa a doua, sunt mai mulți părinți separați.”
Modelul de co-parenting este frecvent: o săptămână la mamă, o săptămână la tată.
„Eu sunt într-o poziție privilegiată deoarece fostul meu partener este implicat. Dar sunt multe situații în care tatăl nu vrea să fie co-părinte.”
Cum explici unui copil mic această alternanță? Judith răspunde cu umor: „I-am cumpărat multe jucării.” Apoi devine serioasă: copilul însuși și-a dorit acest ritm, iar pentru autoare a fost o lecție dureroasă de învățat, aceea de a ceda controlul și de a-l lăsa pe tată să-și asume rolul.
Renunțarea la „rulotă”
Unul dintre momentele cele mai grele pentru ea a fost renunțarea la simbolul familiei perfecte, care pentru ea era o rulotă cu care călătoreau:
„Mi-a fost greu să renunț la ideea rulotei, la conceptul meu de familie fericită. Sărbătorile sunt complicate: petrec timp cu fiul meu, apoi trebuie să îl las să plece la tată.”
În ciuda durerii, Judith nu a vrut să devină acră:
„Vreau să-i arăt fiului meu că nu am resentimente, că exist ca persoană și atunci când el nu e cu mine.”
Florina a completat că „e important să le arătăm copiilor că existăm și în afara rolului de mamă. Avem responsabilitatea de a le arăta că putem fi fericite.”
Scrisul ca terapie
Întrebată care au fost resursele care au ajutat-o să proceseze „doliul divorțului”, Judith răspunde fără ezitare: scrisul.
„Cartea nu e o reflecție scrisă la ani distanță. E scrisă în mijlocul furtunii. M-a ajutat să scap de gândurile negre. Chiar mă gândeam uneori să abandonez totul, să plec, să las copilul. Scrisul m-a ținut ancorată.”
Judith recomandă tehnica jurnalului:
„Creierul poate gestiona doar nouă gânduri simultan. Când sunt prea multe, îmi aprind o lumânare, fac un ceai – lipsește doar pisica pentru a contura imaginea unei femei jalnice – și scriu. Jurnalul nu trebuie să fie literatură; e pentru descărcare.
Apoi a adăugat, cu autoironie: „Da, uneori m-am mai și îmbătat și am ascultat Taylor Swift.”
Judith recunoaște că atunci când scrii auto-ficțiune este dificil să găsești echilibrul între viața ta reală și ficțiune:
„E greu să stabilești cât dezvălui, ce protejezi, ce adaugi. Dar scriind auto-ficțiune, nu pot fi altfel decât sinceră.”
Burnout-ul maternal
Discuția a atins și tema burnout-ului maternal, atât de prezent în viețile femeilor:
„Ca mamă, ești high functional. Ai grijă de tot. Iar când perioadele sunt foarte aglomerate, ajungi în burnout fără să-ți dai seama.”
În Germania, părinții pot lua două ore libere pentru terapie. În România există (în teorie) zece ședințe decontate. Ambele sisteme, însă, recunosc că mamele au nevoie de sprijin real, nu doar de sfaturi.
Regăsirea iubirii
Cu umor și realism, Judith spune: „așteaptă până când copilul are 16–17 ani dacă vrei să reintri într-o relație.” Cu doi părinți separați, adăugarea unui nou partener aduce complexități:
-
logistica este dificilă,
-
relația cu fostul rămâne „pe primul loc” în multe privințe,
-
iar pentru noul partener e greu să accepte că altcineva face parte permanent din ecuație.
Pentru părintele celălalt, provocarea e la fel de mare: „E complicat să știi că altcineva are grijă de copilul tău.”
Ce înseamnă să fii o mamă bună?
„Cred că trebuie să ne eliberăm de judecată, mai ales pe noi însene. Societatea ne va judeca oricum. Nu există mamă perfectă, dar trebuie să credem că suntem cele mai bune pentru copiii noștri.”
Dialogul de la FILIT Iași a fost, în esență, o pledoarie pentru vulnerabilitate. Cartea lui Judith Poznan vine ca un balsam pentru mamele care se simt pierdute după un divorț, pentru femeile care au uitat cine sunt, pentru cele care se reconstruiesc încet, printre temeri, rușine și nopți albe.
Florina Vîrna a rezumat perfect esența volumului: „ E o carte a regăsirii. A reîntregirii noastre ca femei.”
Iar Judith Poznan a demonstrat, cu fiecare mărturisire, că uneori a te aduna înseamnă a-ți acorda voie să cazi, să scrii, să plângi, să reconstruiești și, în cele din urmă, să devii, din nou, femeia care ești.
